logo

Semne după care alegerile pot fi cruciale sau distrugătoare-II


https://www.ipn.md/index.php/ro/semne-dupa-care-alegerile-pot-fi-cruciale-sau-distrugatoare-ii-7978_1016823.html

Analiză IPN: Alegerile parlamentare din 30 noiembrie pot fi cruciale sau distrugătoare pentru statul şi societatea moldovenească şi aceasta este prima şi cea mai importantă trăsătură specifică, în raport cu alte scrutine electorale. Această trăsătură le înglobează pe altele, şi se constituie din ele, de nivel, într-un fel, mai jos: caracterul geopolitic, influenţa factorului regional, implicarea forţelor din afară, apariţia unor noi genuri de actori politici, confruntare electorală după principiul „toţi împotriva unuia”, imprevizibilitatea rezultatelor şi a configuraţiei coaliţiei de guvernământ, nivelul înalt al tehnologiilor electorale utilizate, caracterul preponderent paşnic al campaniei, dar cu riscul declanşării unor acţiuni violente sau, şi mai rău, al unui alt „punct fierbinte” regional după cel din Ucraina. …
---


Primul episod al analizei, publicat în 25 noiembrie 2014, a abordat afinităţile şi deosebirile dintre anul 1991, anul proclamării Independenţei, şi 2014, anul când se afirmă că societatea moldovenească ar putea face o alegere la fel de crucială. De asemenea, au fost analizate influenţele pe care le au asupra alegerilor din Moldova factorul ucrainean şi cel românesc, situaţia din cele două ţări vecine fiind marcată, la rândul său, de importante mişcări ce caracterizează un grad mai mare de integrare europeană a acestora. Este adevărat că Ucraina a trebuit să plătească pentru aceasta cu vieţi, sânge şi teritorii. Eventualitatea reeditării scenariului ucrainean aici, în Moldova, ar avea ca finalitate un proces opus – de distrugere. În cele ce urmează, ne vom referi la specificul implicării forţelor din afară în alegerile din Moldova şi apariţia unui nou gen de actori politici în peisajul politic al ţării.

Moldova între doi poli:

Majoritatea concurenţilor electorali din această campanie sunt asistaţi de parteneri din afara ţării, concurenţii mai cu pondere – la sigur. Asistenţii sunt de două categorii ca şi „asistaţii”: pe de o parte, Occidentul, cu UE, SUA şi structurile subordonate şi afiliate acestora, pe de altă parte, Răsăritul, reprezentat doar de Rusia cu Gazprom-ul, „Telepromul” (un calc format din cuvintele „televiziune” şi rusescul помышленность/industrie), Rospotrebnadzorul şi Serviciul Federal pentru Migraţie. De fapt, acest „tandem” a fost prezent în mai toate alegerile desfăşurate până acum în Moldova, trăsătura distinctivă a acestui scrutin constând în proporţiile nemaivăzute de influenţă, directă şi indirectă, pe care o exercită ambele părţi asupra societăţii moldoveneşti. Şi acesta este un semn în plus că se dă lupta „pe viaţă şi pe moarte” pentru „voturile şi sufletele” alegătorilor din Moldova. Confruntarea este atât de mare şi de largă ca domenii, încât, se creează impresia că unii actori ar fi dispuşi să formuleze sintagma „pe viaţă şi pe moarte” fără ghilimele. S-ar putea ca această impresie să fie exagerată, dar cazul Ucrainei vecine ne impune să-l admitem ca variantă. Cei doi actori mari au comportamente total diferite în raport cu Republica Moldova, până la campanie, dar, în special, legat de campania electorală şi rezultatele ei. Într-atât de diferite, încât acestea ar putea încăpea doar în noţiunile cele mai largi de genul „plus şi minus”, „alb şi negru”, bine şi rău”.

Occidentul…

Occidentul, în special UE şi SUA, se comportă ca un investitor care speră să obţină cândva profit din urma investiţiilor sale. Investiţiile au formă de mijloace financiare, acte normative, tehnologii avansate, expertiză şi, de ce nu? –audit performant. La toate acestea, se adaugă cerinţe şi motivare, suficient de dure, adresate guvernării din Moldova privind constituirea şi fortificare instituţiilor statului, investite cu implementarea valorilor democratice ce ţin de drepturile şi libertăţile omului, mai multă justiţie, mai puţină corupţie ş.a. Vizitele reciproce şi foarte frecvente ale demnitarilor moldoveni şi occidentali, de cele mai înalte niveluri, comunicarea sistematică dintre aceştia, semnarea documentelor bilaterale şi multilaterale de importanţă strategică, dar şi de actualitate, pentru ambele părţi, constituie şi acestea semne reale de susţinere semnificativă pentru Republica Moldova şi cetăţenii ei. Toate acestea au fost oferite, tot timpul, deschis, transparent, pe faţă. Acum, în campanie electorală, chiar prea demonstrativ, dar s-ar putea ca nici Moldovei, nici Occidentului momentul de importanţă, spuneam, crucială, în condiţiile presiunilor mari din cealaltă parte şi ale unui grad sporit de instabilitate regională, să nu le lase altă soluţie. Doar în bani, sub formă de asistenţă gratuită şi credite atractive, Occidentul a oferit câteva miliarde de euro sau dolari. Există şi o cifră mai exactă, dar ea contează mai puţin, pe fundalul lipsei totale de asistenţă şi creditare pe care să le oferit Moldovei Federaţia Rusă în cei douăzeci şi ceva de ani.

…şi Rusia

În douăzeci şi ceva de ani, a existat doar un singur proiect de creditare, nu asistenţă, din partea Rusiei, în sumă de jumătate de miliard de dolari, pe vremea guvernării comuniste. Dar şi acela nu a fost realizat, este de presupus, din motive politice, pentru că însăşi Federaţia Rusă s-ar supăra dacă am presupune că nu a avut nici aceşti bani. Mai degrabă că are ceva posibilităţi financiare, mai puţin tehnologice, dar ea a preferat totdeauna să le direcţioneze nu Moldovei, ci administraţiei separatiste a regiunii ei din stânga Nistrului, ca, de altfel, nu Georgiei, ci regimurilor separatiste ale Osetiei de Sud şi Abhaziei, nu Ucrainei, ci Crimeii anexate şi regimurilor separatiste ale regiunilor sale Doneţk şi Luhansk etc. Şi întotdeauna această „susţinere” a fost însoţită de furnizarea de armament şi militari, deschis sau camuflat, care au fost folosite în calitate de laţ la gâtul celor câteva state ex-sovietice care „au îndrăznit” să se orienteze spre modelul european de dezvoltare.

Diferenţa este nu atât în potenţialele diferite ale celor doi mari „stranieri” pe câmpul politic al Moldovei, cât în modelele diferite de valori şi de abordare a relaţiilor internaţionale, în particular cu vecinii „din apropierea imediată”, după cum a devenit de aproape 10 ani Republica Moldova şi pentru UE, şi pentru Rusia. Spre deosebire de Occident, Rusia crede doar în măsuri de constrângere ca instrument de „apropiere”, din simplul motiv că, etapa de dezvoltare la care se găseşte, încă nu-i permite să însuşească metodele occidentale de convieţuire şi încă nu se ştie când şi dacă le va însuşi. Tendinţele pe care le manifestă în raport cu Moldova în contextul actualelor alegeri şi alegerii viitoare, care ar putea fi crucială, lasă puţine speranţe de optimism. Aceasta pentru că embargourile şi alte genuri de presiuni economice neargumentate economic şi legal au sporit şi s-au extins, pentru că gastrabaiterii moldoveni sunt forţaţi să voteze un anumit gen de concurenţi electorali, pentru că anume acei concurenţi electorali beneficiază de transfer direct de imagine fără precedent în istoria relaţiilor moldo-ruse, care poate fi tratat lesne ca amestec indirect în treburile Republicii Moldova, dar şi în practica relaţiilor internaţionale în general. Se afirmă că aceeaşi concurenţi electorali beneficiază şi de mijloace financiare importante pentru promovare, în condiţiile când legislaţia moldovenească interzice finanţarea partidelor din afară.

Comunicarea la nivel oficial, practic, nu există, pentru că desele deplasări la Moscova ale ministrului agriculturii Vasile Bumacov nu au niciun feedback şi nu pot avea pentru că problemele economice au o sorginte politică, iar desele deplasări ale vicepremierului rus Dmitri Rogozin mai mult la Tiraspol decât la Chişinău şi declaraţiile deplasate ale acestuia confirmă caracterul politic al crizei de comunicare. Aproximativ un an şi ceva în urmă, ministrul de externe Natalia Gherman anunţa că pleacă la Moscova, inclusiv pentru a pregăti vizita premierului Iurie Leancă şi întrevederea cu premierul rus Dmitri Medvedev, dar tentativa a eşuat. Nu trebuie să fii mare expert în politică externă şi diplomaţie ca să înţelegi că de atunci nu Chişinăul a fost cel care nu a acceptat comunicarea la nivel înalt şi ce preţ s-a cerut de la Moldova ca aceasta să existe.

Ca şi în cazul remarcat în primul episod privind disproporţionalitatea dintre oportunităţile pe care le deschid modelele european şi euroasiatic de dezvoltare, şi în cazul atitudinii foarte diferite a Europei şi Rusiei faţă de Moldova opinia publică din ţară este din nou împărţită aproximativ jumătate la jumătate. Iarăşi nu ne punem scopul aici să explicăm această stare nefirească de lucruri, constatăm doar încă o premiză pentru caracterul dramatic al alegerii pe care urmează să o facă cetăţenii Moldovei la 30 noiembrie între „crucial” şi „distrugător”.

Renato Usatîi: feţe noi, modele vechi

În pofida mizei atât de mari a actualelor alegeri, campania electorală care, iată, se sfârşeşte, a fost una calmă, aproape obişnuită, cu anumite mici, dar semnificative trăsături specifice. În acest context, am putea trece la categoria „noutate” apariţia pe scena politică a Moldovei şi ascensiunea neaşteptată a lui Renato Usatîi, originar din Moldova cu afaceri în Rusia. Conform sondajelor, dar şi a percepţiei generale, el a găsit suficient de multă susţinere în societatea moldovenească pentru o perioadă atât de scurtă. Este aproape un fapt împlinit, indiferent de atitudinea pe care o putem avea faţă de el.

Pe de o parte, Renato Usatîi s-a impus printr-un stil accesibil, simplu, poate doar la prima vedere, de a face politică, prin încălcarea mai multor reguli consacrate de care ţin cont politicienii de profesie, s-ar putea să fie de asemenea aparent. El a ştiut să facă pe mai mulţi oameni să creadă că îi reprezintă, inclusiv pe cei nemulţumiţi de actualii actori politici din Moldova, dar şi de multitudinea de probleme cu care trebuie să se confrunte în viaţa de zi cu zi. Şi în sensul acesta gradul lui de popularitate indică suficient de exact nivelul greşelilor pe care le-au comis reprezentanţii mai vechi ai clasei politice moldoveneşti, inclusiv şi în special guvernarea, actuală, dar şi precedentele.

Pe de altă parte, Renato Usatîi pare să reprezinte un curent nou şi destul de periculos în politica moldovenească, de care nu am avut până acum. Probabil, puţină lume a făcut legătura dintre sloganul său „Puterea este în adevăr” şi filozofia periculoasă identificată în filmul rusesc de acum 10 ani şi ceva, „Brat-1”, „Brat-2”, care are aceeaşi lozincă. Eroii filmului sunt nişte criminali care ucid pe oricine şi oriunde, cu sânge rece, fără îndoieli şi remuşcări în numele nu şe ştie cărui „adevăr”. La sigur că marii autori ai filmului au vrut încă atunci să arate pericolul mare care abia venea dintr-o asemenea mentalitate şi pericolul cel mai mare constă în faptul că fenomenul este social şi politic molipsitor. Personal, cred că din această mentalitate vine aprobarea din partea unei mari părţi a societăţii ruseşti, dar şi moldoveneşti, dar a altor ţări ex-sovietice, a acţiunilor autorităţilor şi mercenarilor ruşi în Estul Ucrainei, când atacarea casei fratelui şi omorârea membrilor familiei lui este justificată prin anumite „idei” şi „adevăruri”, gen „lumea rusă”, de exemplu, sau „pericolul american” sau altceva de felul acesta. La această etapă de evoluţie a lumii, societatea moldovenească nu mai are nevoie de idoli cu comportament de „Kotovski” sau „Robin Hood” sau „Brat”, am fi aruncaţi cu decenii dacă nu cu secole înapoi, ci de justiţie bună şi autorităţi ale statului care ar putea să-i apere omului dreptatea şi adevărul. Or, europenii tocmai aceasta pot şi vor să ne ajute să facem.

Limbajul şi comportamentul noului politician Usatîi tocmai aduce a „haiducism” sau chiar are afinităţi cu cele caracteristice lumii criminale. Acesta prezintă pericol în sine, ca model, şi nici nu prea contează dacă au dreptate sau nu oponenţii politici ai lui Renato Usatîi care îi incriminează legături cu acea lume criminală. Dar aceasta deja nu este problema lui Usatîi, ci a societăţii moldoveneşti, care după ani şi ani de „mers înainte” a ajuns să solicite eroi şi fenomene pe care îi credeam rămase în urmă. Este încă un exemplu de frământare a noastră între „crucial” şi „distrugere”.

Valeriu Vasilică, IPN