Românii de pretutindeni îl omagiază la 15 ianuarie pe Românul Absolut, Mihai Eminescu

Românii de pretutindeni îl omagiază astăzi, 15 ianuarie, pe Românul Absolut, Mihai Eminescu, care s-a născut 158 de ani în urmă în familia căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic. Poetul nepereche, marele luptător pentru întregirea neamului şi incomodul Mihai Eminescu va uni astăzi cugetele şi sufletele tuturor românilor, fericiţi că au avut parte de un conaţional care a cântat dragostea şi durerile românilor, care a suferit pentru românii “uitaţi” peste hotare. Eminescu, ca nimeni altul la vremea lui, a dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, a criticat aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, fiind intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă, numită de el ,,o adâncă barbarie“, cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. “Vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit de toate, aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii, fugind de oameni şi căutându-i, nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. – Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!...”, scria Ion Luca Caragiale despre Eminescu. Potrivit lui Caragiale, Eminescu avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoanã, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Cercetătorii contemporani susţin că Eminescu a fost otrăvit cu mercur. Unii dintre ei afirmă că din cauza scrierilor sale jurnalistice, devenite incomode, alţii susţin că intoxicaţia cu mercur a survenit din cauza supradozajului medicamentelor pe bază de mercur. Medicul neuropsihiatru Ovidiu Vuia spune într-un articol în ziarul „Libertatea“ editat la New York, în 1987: „Concluziile mele ca cercetător ştiinţific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică“. Cei care îl cunoşteaut spun că în ultima perioadă a vieţii sale, Eminescu era apt şi dornic de muncă, ceea ce în cazul dacă ar fi suferit de paralizie sau de abulie nu avea să se producă. În buzunarul de la haina pe care o purta în momentul morţii, se aflau scrise de mână, poeziile „Viaţa“ şi „Stelele în cer“. Soarta şi-a dorit recompensă pentru genialitatea celui de al şaptelea copil din familia Eminovici. Fratele mai mare, Şerban, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat la 33 de ani. Alt frate, Niculae, va contracta o boală venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, la vârsta de 41 de ani. Iorgu moare la 29 de ani din cauza unei răceli. Ruxandra moare în copilărie. Ilie, tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme, moare la 17 ani în urma unei epidemii de tifos. Maria trăieşte doar şapte ani şi jumătate, Aglae trăieşte 54 de ani, suferind de morbul lui Basedow. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate. În termenii geneticii moderne se pare că toţi copiii sufereau de o malformaţie genetică. Matei este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. În data de 15 iunie 1889, în jur de ora 3 dimineaţa, poetul Mihai Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, scria despre moartea poetului, George Călinescu. La 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu.