 |
|
| Anatol Țăranu | |
Istoricii găsesc originile neutralității statului în calitate de concept și fapt politic încă în epoca antică. Pe parcursul timpului, concepția, dar și practicile politice privind neutralitatea statului au suferit schimbări și ajustări multiple. Astăzi cea mai simplă înțelegere a neutralității se reduce la neparticiparea statului la război în timp de război și refuzul de a participa la blocuri militare în timp de pace. Statele neutre din punct de vedere istoric nu oferă propriile forțe armate țărilor beligerante, iar teritoriul său pentru utilizarea în scopuri militare.
Este recunoscut faptul că distincția prioritară în comportamentul statelor neutre este determinată nu atât de normele sau tratatele internaționale, cât de poziția geopolitică a statului, de capacitatea de a-și „impune” interesele naționale și, de asemenea, de a asigura cu eficiență securitatea granițelor sale. Statutul ales impune neutralilor imperativul să-și utilizeze deosebit de prolific capacitățile diplomatice în raport cu toți actorii influenți ai politicii externe, să mențină o politică internă echilibrată de consens larg în societate, să „injecteze” resurse financiare impresionante în achizițiile militare pentru a asigura capacitatea sa de apărare, precum și în activități serioase de propagandă pentru a populariza neutralitatea în interiorul țării, dar si în străinătate. Cu alte cuvinte, povara statutului de neutralitate este în cele mai dese cazuri extrem de grea și costisitoare și departe nu fiecare stat este capabil s-o suporte în propriul beneficiu.
Cazul de succes al Elveției
Atunci când se face referire la exemple de succes ale politicii de neutralitate, în cele mai dese cazuri este invocată experiența Elveției, care a devenit prima țară ce și-a asigurat statutul de stat cu neutralitate permanentă, acest statut fiind conformat de actele Congresului de la Viena din 1815. Astfel, neutralitatea permanentă a Elveției a fost din start asigurată de marele puteri ale timpului, interesele cărora la acel moment au coincis și care în virtutea acestei conjuncturi politice s-au angajat să-i respecte neutralitatea în sensul unei interdicții necondiționate de războaie împotriva ei. La rândul său, Elveția și-a impus obligația de a fi complet neutră, să nu participe la războaie între alte state.
Pe parcursul timpului Elveția a evitat într-un mod miraculos implicarea în mai multe războaie care se aprindeau cu regularitate în jurul ei, inclusiv în două războaie mondiale. Dar neutralitatea a fost și cea care a ferit multinaționala Elveția de o scindare internă, îndeplinind funcția de a uni populația țării compusă din regiuni de limbă franceză, germană și italiană, toate în parte cu o istorie și rădăcini diferite. Neutralitatea a devenit pe parcursul timpului parte din înțelegerea a ceea ce înseamnă a fi elvețian, a devenit parte a identității naționale, a imprimat consistență națiunii elvețiene.
Ce face diferența dintre Elveția și Moldova?
Exemplul dezvoltării de succes a Elveției a fascinat și inflamat imaginația politicienilor din mai multe țări. Și clasa politică din tânărul stat Republica Moldova nu a evitat să plătească tribut acestei imaginații, mulți politicieni moldoveni cu regularitate invocând modelul Elveției ca unul demn de urmat pentru parcursul de dezvoltare a statului moldovenesc. A fost firesc, ca printre argumentele forte în favoarea modelului elvețian de dezvoltare, statul de neutralitate pentru Republica Moldova să dețină primatul. Însă puțini au fost acei politicieni care s-au preocupat de o analiză atentă a circumstanțelor istorice și geopolitice, care fac diferența între Confederația Cantoanelor Elvețiene și cea ce reprezintă spațiul Republicii Moldova în conjunctura geopolitică a Europei de azi. Apelul politic la copierea mecanică a unui model de dezvoltare de succes poate produce dividende electorale de moment, dar defel nu este pasibil de a genera efecte benefice practice de durată.
Istoria problemei neutralității
Necesitatea adoptării statutului de neutralitate a Republicii Moldova a suscitat discuții aprinse încă în cadrul Parlamentului Independenței, la începutul anilor 90. Argumentul de bază în favoarea neutralității fiind prezumția că alte state vor respecta statutul de neutralitate, inclusiv statele CSI și că acest statut va reprezenta un ajutor solid în soluționarea conflictului transnistrean și retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Printre argumentele privind asumarea neutralității se conținea și trimiterea le necesitatea de a fortifica poziția Chișinăului în dezbaterea tentativelor Moscovei de a atrage Republica Moldova în structura militară a CSI.
Însă componenta democratică și națională a primului Parlament nu accepta nici intrarea statului în componența dimensiunii economice a CSI și a blocat ratificarea de către legislativ a Protocolului de la Alma-Ata, semnat de președintele Mircea Snegur, la 21 decembrie 1991, despre aderarea Republicii Moldova la acest organism internațional. Parlamentul de la Chișinău a ratificat acest protocol doar la 26 aprilie 1994, după alegerile din februarie a aceluiași an, în urma cărora victoria a fost repurtată de Partidul Democrat-Agrar, un partid pro-rusesc al ex-nomenclaturii sovietice. Tot acest Parlament a adoptat textul noii Constituții, în articolul 11 al căreia a fost stipulat statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova, iar articolul 142 spune că statutul de neutralitate poate fi modificat doar prin referendum.
Sunt necesare garanții internaționale care Moldovei îi sunt refuzate
Din punct de vedere al dreptului internațional, neutralitatea permanentă declarată prin act constituțional devine durabilă, dacă este recunoscută și garantată de parteneri internaționali și organizații internaționale. Statutul de neutralitate al Republicii Moldova niciodată nu a fost recunoscut de niciun subiect de drept internațional. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că neutralitatea fiecărui stat este unică în sine și, în plus, copleșită de culoare națională, prin urmare, în fiecare stat se manifestă în moduri diferite. De exemplu, Elveția, la 23 iulie 1951, a fost de acord să semneze așa-numitul „Acord Hotz-Linder”, conform căruia Elveția și-a asumat obligația în fața SUA de a nu furniza țărilor „Blocului de Est” materiale militare și bunuri cu dublă utilizare, în așa fel prefăcându-se într-o „neutră occidentală”. Aceiași coloratură națională a devenit specifică și pentru statutul de țară-neutră asumat de Suedia, Finlanda și Austria, state care au programe ample de colaborare multe aspectuală cu NATO.
Deci, nu este suficient ca un stat să-și asume neutralitatea, dar e necesar să existe garanții internaționale cu privire la respectarea neutralității de către alte state. Acest principiu nu a fost respectat la momentul declarării neutralității Republicii Moldova. Mai mult, pe teritoriul ei sunt cantonate trupe militare străine (trupe ruse), care dezavuează în mod flagrant statutul de neutralitate a statului moldovenesc. În acest fel, neutralitatea Republicii Moldova s-a prefăcut într-o obligațiune nedeclarată de nesemnare de către Chișinău a unor acorduri politico-militate cu alte state sau cu organizații, cum ar fi NATO sau UE, neagreate de Rusia. Acest lucru s-a observat pregnant îndeosebi în perioada când Chișinăul se pregătea să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Atunci Moscova cu insistență a început să facă recurs la statutul de neutralitate a Moldovei, susținând că asocierea la UE ar contraveni acestui statut. Totodată, Moscova neglijează neutralitatea Moldovei în cazul atragerii ei în Uniunea Economică Eurasiatică, care se dorește a fi o structură similară celei europene. Rusia profită de neutralitatea Moldovei pentru a o folosi drept ”zonă tampon”. Neutralitatea Republicii Moldova îndeplinea și îndeplinește în continuare o funcție geostrategică pentru Rusia, eliminând posibilitatea Chișinăului de a beneficia de securitate din partea altor state sau actori, furnizori de securitate.
„Neutră pro moscovită”, împotriva voinței Chișinăului
Astăzi, Republica Moldova nu este, la propriu, un stat neutru, neutralitatea ei fiind încălcată de Federația Rusă, care menține ilegal forțele armate în zona de est a Moldovei și nu intenționează să le retragă. Neutralitatea e mai mult formală pentru Moldova și e folosită de Rusia ca instrument, astfel încât Chișinăul să nu obțină garanții de securitate din partea altor state sau structuri internaționale. Războiul din Ucraina a demonstrat: comportamentul Rusiei este agresiv și nu se încadrează în limitele dreptului internațional. Indiferent de acordurile moldo-ruse semnate, acestea nu vor fi respectate de Moscova, pentru că în realitate Rusia este în război cu Ucraina și nu-și va îngrădi acțiunile respectând normele internaționale, inclusiv neutralitatea Moldovei.
În contextul războiului ruso-ucrainean Rusia este avantajată de neutralitatea Moldovei care îi oferă posibilitatea să profite de acest statut, prin conservarea prezentei sale militare în Moldova, în așa fel favorizând Moscova și în conflictul cu Ucraina. Neutralitatea Republicii Moldova nu trebuie asociată și nici comparată cu neutralitatea altor state cum sunt Finlanda, Suedia, Austria, Elveția etc., deoarece ele sunt diferite atât ca amplasare geografică, cât și ca poziție geopolitică. Poziția geopolitică pe care o deține Republica Moldova îi va menține și pe viitor vulnerabilă neutralitatea, în așa fel conservându-i poziția de „neutră pro moscovită”, chiar și împotriva voinței Chișinăului.
Defel întâmplător, forțele pro ruse din actualul Parlament de la Chișinău au inițiat adoptarea unei legi despre neutralitatea permanentă a Republicii Moldova care, de fapt, prevede permanentizarea prezenței militare ruse prin scoaterea actualului contingent militar rus din Transnistria de sub incidența statului de neutralitate. O mostră de slugărnicie fără margini față de interesele ruse și care însă vine să confirme odată în plus, că neutralitatea Republicii Moldova este valabilă doar în raport cu partenerii din Occident, nu și în raport cu Rusia. Statutul de neutralitate a Republicii Moldova contribuie la menținerea divizării societății după criteriu geopolitic, ne înstrăinează de România – membru NATO, pe această cale aprofundând clivajul identitar în sânul populației majoritare a societății moldovenești prin fixarea în mentalul colectiv a dihotomiei moldovean – român. Toate aceste considerente duc spre necesitatea de a iniția în societatea noastră o dezbatere responsabilă privind raționamentele proliferării de mai departe a statutului de neutralitate pentru Republica Moldova, identificării unor soluții mult mai eficiente de consolidare a rezilienței statutului prin apelarea la mecanisme internaționale de securitate colectivă.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.