Duminică, 31 august 2014, în Republica Moldova s-a sărbătorit a douăzeci şi cincea oară Ziua Limbii Române. Cu prilejul acestui eveniment, în luările de cuvânt, în articolele şi comentariile din mass-media, au fost scoase în evidență aspectele pozitive, dar şi cele negative ce țin de statutul şi starea limbii noastre. Şi de această dată a prevalat tonalitatea pesimistă. Atât specialiştii în materie, cât şi persoanele care nu au studii filologice, însă au dorit să devină publice opiniile pe care le au, s-au referit la controversa ce ține de denumirea limbii (1), la aria de funcționare a limbii oficiale (2), la faptul că limba populației majoritare nu a devenit limbă de comunicare în societate (3), la interesul redus pe care îl manifestă monolingvii pentru studierea limbii române (4), precum şi la nivelul de cunoaştere a limbii de către vorbitorii nativi de română (5).
1. În ceea ce priveşte denumirea limbii, în toţi aceşti ani, problema a fost împinsă în zona politicului, de aceea o soluționare care ar fi acceptată de întreaga societate moldovenească, dezbinată din cauza controversei respective, pare imposibilă deocamdată.
a) Dar există aspecte optimiste atât pentru cei care pledează pentru denumirea ştiințifică (româna), cât şi pentru cei care o doresc "moldovenească".
Primo. În Declarația de Independență se regăseşte denumirea ştiințifică (româna). În plus, denumirea ştiințifică nu mai reprezintă tabu după adoptarea Hotărârii Curții Constituționale a Republicii Moldova din 5 decembrie 2013, care stipulează că "Declarația de Independență face corp comun cu Constituția, iar în cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență şi textul Constituției, textul primar al Declarației de Independență prevalează". Cu atât mai mult cu cât Hotărârea "este definitivă, nu poate fi suspusă niciunei căi de atac".
Secundo. În Constituție este denumirea "limba moldovenească" şi acest fapt le face dreptate celor care nu "înghit" româna.
Istoria recentă ne furnizează o informație care merită luată în considerație. Comuniştii, care au venit la putere în 2001, având o majoritate constituțională în primul mandat, nu s-au încumetat să schimbe în instituțiile de învățământ disciplina Limba şi literatura română. Să ne închipuim pentru o clipă ce s-ar fi întâmplat dacă în 1994, în Constituție, ar fi fost inclusă denumirea ştiințifică a limbii noastre sau, cum se mai propunea atunci, moldoveneasca (şi româna între paranteze). Oare comuniştii nu şi-ar fi permis "să umble" la articolul 13 având o majoritate constituțională?
Opinia noastră este că, în condițiile Republicii Moldova, în Constituție nu trebuie inclusă denumirea limbii, deoarece Legea fundamentală nu reprezintă un tratat ştiințific.
Mai mult ca atât. În toată această perioadă, diferiți politicieni, diferiți lideri de opinie, dar şi simpli cetățeni, au interpretat diferit articolul 13.
Cei care sunt pentru denumirea ştiințifică a limbii noastre porneau de la faptul că, potrivit Constituției, în Republica Moldova trebuie să funcționeze limba pe care o vorbeşte majoritatea populației, nu rusa, precum era în perioada sovietică.
b) Cei care sunt pentru cealaltă denumire sunt de părerea că articolul 13 din Constituție permite interzicerea folosirii denumirii ştiinţifice: moldoveneasca, nu româna.
Oare nu e o absurditate de care trebuie să ne debarasăm în secolul al XXI-lea?
2) Cu referire la funcționalitatea limbii oficiale, trebuie să recunoaştem că în aceşti douăzeci şi cinci de ani au fost înregistrate progrese. Deşi există loc şi pentru mai bine. Urmează ca instituțiile statale abilitate să elaboreze totuşi, dacă sunt interesate, un program amplu, care ar contribui efectiv la extinderea ariei de funcționare în societate a limbii oficiale.
3) Limba populației majoritare va deveni limbă de comunicare în societate în condițiile când vorbitorii acestei limbi vor trudi activ în direcția respectivă, inclusiv nu vor trece nejustificat la altă limbă şi vor înceta să se plângă că vorbitorii de alte limbi nu doresc să comunice în limba lor. (Persoanelor care frecventează cursurile noastre le spun de atâtea ori să fie egoişti, "să-i exploateze" pe vorbitorii de română şi să vorbească în această limbă dacă doresc să o cunoască.)
4) Ca specialist în domeniu, nu pot accepta opinia că nu există interes pentru studierea limbii române de către vorbitorii de alte limbi, deşi accept faptul că există persoane care doresc să rămână monolingve. Dar ele reprezintă o minoritate infimă. Pe parcursul activității, am cunoscut persoane care au progresat atât de mult în cunoaşterea românei cum nu au făcut-o mulți dintre ai noştri.
5) Noi, vorbitorii de română, într-adevăr comitem unele inexactități în vorbire. Trebuie să recunoaştem că unele greşeli înregistrate sunt cauzate de necunoaşterea limbajului standard, altele – de lipsa de interes pentru formele corecte. Creează unele incomodități şi aspectele controversate, existente în limba română.
Pornind de la aspectele enumerate aici, IPN lansează o rubrică de cultivare a limbii. Beneficiari ai rubricii vor fi elevii, studenții, dar şi adulții care sunt interesați de limba exemplară.
Româna – bogată în forme sau limbă cu "dificultăți"?
Luni, 1 septembrie, în Republica Moldova a fost prima zi de toamnă. Ştiați că în mai multe țări vestice vara calendaristică mai continuă? Când începe toamna în Germania, de exemplu?
După vacanța de vară, elevii şi studenții au revenit la instituțiile lor începând anul şcolar şi, respectiv, cel universitar.
Ne propunem la acest început de an, şcolar şi universitar, să abordăm unele aspecte ce țin de corectitudinea exprimării. Ne interesează unele îmbinări ce conțin numerale.
1. Întâi septembrie sau unu septembrie? Doi septembrie sau două septembrie?
Suntem siguri că ați auzit ambele forme şi poate chiar v-ați pus întrebarea: amândouă sunt acceptate de normă sau doar una e corectă?
Trebuie să recunoaştem că diferiți filologi abordează diferit problema.
Cei mai mulți recomandă pentru prima zi a lunii să se folosească numeralul ordinal, nu cel cardinal: întâi septembrie, nu unu septembrie.
Este adevărat că tot ei recunosc că la indicarea datei pentru a doua zi a lunii apare problema alegerii de către vorbitori între două septembrie şi doi septembrie.
Oricât ar părea de straniu, filologii care sunt pentru folosirea formei unice, întâi septembrie, acceptă paralelismul: doi septembrie şi două septembrie.
Orice persoană care studiază sau se interesează de româna corectă îşi pune firească întrebare: dacă putem spune şi doi septembrie, şi două septembrie, de ce nu este considerată ca formă corectă unu septembrie alături de întâi septembrie?
În ceea ce ne priveşte, pledăm pentru o formă unică, astfel dispărând aspectele controversate şi apărând o claritate atât pentru vorbitorii de română, dar şi pentru cei care ne învață limba. Problema s-ar simplifica dacă s-ar ajunge la un compromis şi s-ar stabili că data în limba română se indică folosind numeralele cardinale masculine: unu septembrie, doi octombrie, doisprezece noiembrie, douăzeci şi doi decembrie etc.
Acest fapt ar fi logic şi din considerentul că nu se atestă probleme la folosirea datelor de tipul douăzeci şi unu februarie, treizeci şi unu martie.
Iar formele întâi septembrie, două octombrie, douăsprezece noiembrie, douăzeci şi două decembrie etc. ar rămâne în trecut. Nu de alta, dar am putea auzi în viitor greşeli de tipul douăzeci şi una februarie, treizeci şi una martie şi, în loc să dispară, erorile s-ar putea înmulți.
2. Ora douăsprezece şi douăsprezece minute sau ora doisprezece şi doisprezece minute?
Dacă e să facem un sondaj, am constata că vorbitorii noştri, în marea lor majoritate, folosesc femininul douăsprezece la indicarea orei.
Cu părere de rău, în unele surse găsim o explicație deloc convingătoare că numeralul cardinal feminin douăsprezece se foloseşte ca acord cu substantivul feminin oră.
Persoanele care studiază sau se interesează de limba română pot întreba de ce nu se realizează acelaşi acord în îmbinarea ora unu. Doar nimeni nu zice ora una.
Cum se explică totuşi folosirea numeralelor atât masculine, cât şi feminine la indicarea orei?
În îmbinările cu numeralul masculin unu se mențin formele vechi, folosite la indicarea orei: e un ceas după miezul nopții, adică e ora unu; sunt douăzeci şi unu de ceasuri după miezul nopții, adică e ora douăzeci şi unu.
Acelaşi fenomen îl avem şi în îmbinările cu numeralul feminin două: sunt două ceasuri după miezul nopții, adică e ora două; sunt douăsprezece ceasuri după miezul nopții, adică e ora douăsprezece; sunt douăzeci şi două de ceasuri după miezul nopții, adică e ora douăzeci şi două.
Se poate întâmpla ca să citiți acest articol tocmai la ora douăsprezece şi douăsprezece minute, azi, miercuri, trei septembrie. Şi să vă amintiți ce ați citit ieri, marți, doi septembrie, şi alaltăieri, luni, unu septembrie.
Atât pentru acest mijloc de săptămână. (Mijloc sau mijloc?)
Aşteptăm sugestiile voastre referitoare la alte aspecte cu care vă confruntați în vorbirea curentă.
Pe miercurea viitoare.
Alexei Axan, filolog, profesor la Casa Limbii Române
Nota IPN: Pornind de la aspectele enumerate aici, IPN lansează o rubrică de cultivare a limbii cu periodicitate săptămânală. Beneficiari ai rubricii vor fi elevii, studenţii, dar şi adulţii interesaţi de limba exemplară.
