 |
|
| Anatol Țăranu | |
În 1918 Unirea Basarabiei cu România a avut loc într-un context internațional cu totul deosebit, când se prăbușeau imperiile și apărea o nouă ordine mondială. Însuși statul român la momentul unirii Basarabiei era redus la câteva județe moldovenești, restul teritoriului fiind ocupat de armate străine, iar majoritatea populației Basarabiei nici pe departe nu era pregătită, din punct de vedere identitar, pentru unire. Însă conjunctura internațională la acel moment a deschis o fereastră de oportunitate unică pentru Unire și clasa politică de pe ambele maluri ale Prutului n-a ratat șansa istorică.
Basarabia, marea absentă și marea prizonieră
Basarabia, care a fost anexată de Rusia în 1812, nu a fost implicată în procesul de formare și dezvoltare a ideii naționale românești moderne, rămânând separată de cele mai importante evenimente ale națiunii din secolul al XIX-lea - răscoala lui T. Vladimirescu, revoluția din 1848 - 1849, unirea principatelor românești (1859 - 1862), proclamarea autocefaliei bisericești (1865) și Independența statului (1877). Nu a atins Basarabia nici procesul de latinizare a limbii române la mijlocul secolului al XIX-lea, inclusiv înlocuirea scrisului chirilic cu alfabetul latin în 1862 și codificarea limbii române contemporane. În Basarabia domina identitatea etnică regională moldovenească, în timp ce pe teritoriul Moldovei dincolo de Prut ea a fost înlocuită de ideologia panromânească, care a devenit bază spirituală pentru statul națiune modern.
În Basarabia până în al doilea deceniu al secolului XX, datorită politicii țariste de rusificare și colonizare a ținutului cu elemente etnice străine, nu s-au format condiții pentru dezvoltarea unei mișcări naționale viguroase – nici în versiunea românească, nici în cea moldovenească. Mișcarea națională spre sfârșitul secolului al XIX-lea era în stare embrionară. Această situație își avea explicație în inexistența uni grup social țintă în formula populației urbane educate de origine autohtonă. Conform recensământului din 1897, numai 4,5% din populația de limbă română a Basarabiei locuia în orașe, ponderea acesteia în populația urbană a fost de 15,2%. Rata generală de alfabetizare în provincie a fost de 14,7%, iar printre moldoveni - 5,8%. Nivelul de culturalizare a populației locale a fost minimă până la începutul secolului al XX-lea. Astfel, la începutul anilor 1860 în Basarabia nu existau biblioteci private și singura bibliotecă publică la Chișinău nu dispunea de lucrări despre Basarabia. Grosul populației – țărănimea moldovenească, ducea un mod de viață patriarhal, care a contribuit la păstrarea identității etnice regionale.
Unica soluție, ce i-a salvat pe basarabeni de ororile sovietice
Creșterea activității social-politice în Rusia la început secolului XX s-a resimțit și în Basarabia. În 1906 - 1907 la Chișinău apare ziarul „Basarabia” editat în limba română și care îi reprezenta pe moldovenii basarabeni în contextul neamului românesc. În paralel apărea ziarul „Moldovanul”, care prezenta starea lucrurilor în ținut de pe pozițiile proguvernamentale. Dar în această controversă cultural-identitară, moldoveanul și românul încă nu erau direct contrapuși - termenii „moldoveni”, „români”, „basarabeni” erau încă interschimbabili.
Revoluția rusă din februarie 1917 a fost un puternic catalizator pentru mișcarea națională din Basarabia, care la începuturi s-a axat pe ideea autonomiei Moldovei la est de Prut în componența Rusiei federative. În decembrie a aceluiași an este proclamată Republica Democratică Moldovenească ca parte a statului rus, în care dictatura bolșevică abia instaurată, provoca un sângeros război civil. În aceste condiții, fruntașii mișcării naționale din Basarabia au fost capabili să se ridice la înălțimea provocărilor timpului și să aplice unica soluție politică, ce i-a salvat pe basarabeni de ororile războiului civil în desfășurare în Rusia și a salvat băștinașii de deznaționalizare completă – Unirea cu România.
Un mare și puternic stat agresor în vecinătate
Revenirea Basarabiei în spațiul istoric și etno-cultural românesc în 1918, a fost un act de legitimitate istorică, în plină concordanță cu logica procesului firesc de constituire și consolidare a statelor naționale europene. Însă națiunea europeană românească a fost pusă la grea încercare de existența în imediata sa vecinătate a unui mare și puternic stat agresor, Uniunea Sovietică. Moscova sovietică, pentru a fundamenta ideologic pretențiile sale asupra Basarabiei românești, inventează în stânga Nistrului așa numita RASS Moldovenească, prin intermediul căreia pune în aplicare practică conceptul, inventat în laboratoarele ideologice ale Kremlinului, moldovenismului identitar antiromânesc.
Reanexarea Basarabiei de către imperiul de la Răsărit, în 1940, a prefăcut conceptul moldovenismului identitar antiromânesc în politică de stat aplicată cu tenacitate de Moscova în Moldova sovietică și în relația interstatală cu România. În perioada sovietică, politica de deznaționalizare a românilor-moldoveni în Moldova la est de Prut, prin rusificare, a fost suplimentată prin politici de stat de deconstrucție identitară, care îi separa pe moldoveni de români. Aceste politici au produs consecințe de lungă durată, afectând dramatic destinul românilor la est de Prut până în ziua de astăzi.
Încercări timide și scopuri neatinse
Contracararea conceptului și practicilor moldovenismului antiromânesc a devenit obiectivul de bază al Mișcării de emancipare națională în Moldova la est de Prut în anii politicii de perestroika. Cu toate acestea, obiectivul anihilării moldovenismului identitar antiromânesc în conștiința națională a românilor-moldoveni din Republica Moldova nu a fost atins în plinătatea sa nici după trei decenii de la proclamarea Independenții statului moldovenesc. În aceste condiții, societatea moldovenească rămâne profund fragmentată pe criteriul identitar, nefiind capabilă pe acest motiv să se mobilizeze pe interior pentru atingerea unui scop comun de dezvoltare durabilă.
Încercările de consolidare a societății moldovenești în baza criteriilor așa numitei națiuni civice moldovenești se asociază cu moștenirea ideologică a conceptului moldovenist sovietic, care decenii la rând a inoculat în mentalul colectiv antiromânismul cras. Iar recunoașterea expresă a identității românești a moldovenilor din Republica Moldova le provoacă indigestie intelectuală așa numiților stataliști civici, prin faptul inducerii logice a concluziei despre necesitatea unirii a două state românești ca cea mai benefică soluție de dezvoltare a lor.
Principalul impediment în calea dezvoltării
De la înălțimea ultimelor trei decenii de subdezvoltare a statului Republica Moldova devine tot mai clar că principalul impediment în redresarea stării de cel mai sărac stat din Europa este deficitul de politici identitare ale statului, fapt ce nu permite consolidarea societății moldovenești pentru atingerea obiectivilor dezvoltării durabile. Fără recunoașterea și consolidarea prin politici de stat bine direcționate a identității românești a majorității etnice din Republica Moldova, statul și societatea moldovenească sunt condamnați la subdezvoltare economică și socială, instabilitate politică cronică și securitate precară.
Recunoașterea oficială a caracterului românesc al statului Republica Moldova va deveni unul din pașii decisivi în depășirea moștenirii coloniale în formula moldovenismului antiromânesc, proiectat în conștiința națională a unei părți considerabile încă a românilor-moldoveni la est de Prut. Fără debarasarea de această moștenire ideologică colonială nu putem să devenim stat eligibil pentru integrarea în UE, nici să restabilim unitatea națională a poporului nostru, afectată de politicile imperialiste ale Rusiei. Doar schimbarea profilului identitar al Republicii Moldova în unul românesc poate asigura progresul și propășirea acestei părți a spațiului istoric național în formula reîntregirii teritoriale definitive.
Piesă de pian în patru mâini
Realizarea idealului unității naționale românești este dezideratul românilor de pe ambele maluri ale Prutului, îndeosebi în sensul politicilor de stat. Și dacă efortul Chișinăului trebuie să se concentreze preponderent pe inocularea identității românești societății moldovenești pe interior, atunci Bucureștiului îi revine misiunea inoculării înțelegerii despre profilul românesc al Republicii Moldova în exterior. Doar printr-un efort conjugat al claselor politice din ambele state românești va deveni realitate înfăptuirea idealului unității naționale într-o Românie reîntregită, democratică și prosperă.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.