Orice stat european care îşi doreşte să semneze un Acord de Asociere cu UE trebuie să satisfacă, în primul şi în primul rând, Criteriul numărul unu de la Copenhaga. Comentariu politic de Victor Chirilă

La 21 iulie a.c., cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a efectuat o vizită oficială la Kiev, unde a făcut publică intenţia Germaniei de a susţine propunerea Franţei ca UE să semneze un Acord de asociere cu Ucraina. Dacă toate statele membre ale UE se vor alătura propunerii franceze, parafarea acestui Acord ar putea să se producă la Summitul UE-Ucraina, preconizat să aibă loc la Evian (Franţa), la 9 septembrie curent. Pentru moment nu este clar, însă, dacă UE a ajuns la un consens la acest subiect. Cu toate acestea, sprijinirea propunerii franceze de către Germania face ca probabilitatea semnării de către UE a unui Acord de Asociere cu Ucraina să fie şi mai plauzibilă. Declaraţiile făcute cu referire la perspectivele europene ale Ucrainei de către cancelarul Germaniei, Angela Merkel, precum şi de preşedintele Ucrainei, Victor Iuşcenko, par să sugereze că atingerea unui consens în interiorul UE cu privire la oportunitatea semnării unui Acord de Asociere cu Ucraina este pe cale de a fi posibil de realizat. Angela Merkel a fost cât se poate de explicită, declarând că viitorul Acord cu Ucraina va însemna nu doar un parteneriat consolidat cu UE, dar, de asemenea, va putea fi calificat ca un Acord de Asociere. Victor Iuşcenko a ţinut să accentueze că discuţiile cu privire la denumirea viitorului Acord cu UE au fost finalizate cu efectuarea “unui pas colosal” la acest capitol. Or, având în vedere că oficialii de la Kiev au insistat în permanenţă ca noul Acord cu UE să prevadă asocierea Ucrainei la UE, putem presupune că “pasul colosal” făcut de negociatorii ucraineni a adus Kievul destul de aproape de dezideratul mult dorit. Cu certitudine, ne putem aştepta ca Summitul UE – Ucraina din septembrie curent să clarifice lucrurile în această privinţă. Dacă, totuşi, Kievului îi va reuşi negocierea unui Acord de Asociere la UE, acest lucru va fi o importantă realizare nu doar pentru Ucraina, dar şi pentru Republica Moldova, pentru că este foarte probabil ca UE să ofere acelaşi tip de Acord şi celorlalte state din Europa de Est, vecine ale UE. Această evoluţie este probabilă, posibilă, dar nu şi bătută în cuie, deoarece şansele ca statele vecine ale UE din Europa de Est să semneze Acorduri de Asociere cu UE sunt în strânsă corelare cu dinamica procesului de implementare a angajamentelor asumate în Planurile de Acţiuni convenite cu UE. De altfel, putem presupune că această corelare va fi foarte mult exploatată de statele membre ale UE care încă nu sunt convinse de oportunitatea semnării unor Acorduri de Asociere cu statele din Europa de Est, mai ales în condiţiile în care reformarea instituţională a UE în conformitate cu Tratatul constituţional de la Lisabona nu este un lucru cert. Iată de ce ambiţiile Guvernării de la Chişinău de a semna un Acord de Asociere la UE nu sunt suficiente. Deşi obiectivul este bun şi merită încurajat, el trebuie, de asemenea, să fie formulat, motivat, argumentat, promovat, explicat şi negociat în baza unor progrese pozitive vizibile şi constante pe frontul implementării reformelor democratice, fără de care nu vom putea satisface Criteriile de la Copenhaga de aderare la UE. De altfel, oficialii noştri ar trebui să ştie că aceleaşi Criterii de la Copenhaga sunt valabile şi în cazul negocierii şi semnării unui Acord de Asociere la UE. Obiectivul strategic al Chişinăului este de a negocia cu UE un Acord de Asociere ce ar conţine perspectiva semnării unui Acord aprofundat de Liber Schimb şi ar prevedea liberalizarea treptată a regimului de vize între ţara noastră şi UE. Pentru ca acest obiectiv să fie nu doar ascultat, dar şi auzit de oficialii UE, care vor mandata Comisia Europeană să înceapă negocierile asupra viitorului Acord de parteneriat aprofundat cu Republica Moldova, este necesar ca autorităţile de la Chişinău să-şi îndrepte eforturile în direcţia implementării reformelor democratice în spirit european în domenii precum procesul electoral, libertatea de exprimare, pluralismul şi independenţa mass-mediei, accesul liber la informaţie obiectivă, variată şi echilibrată sau îmbunătăţirea interacţiunii cu partidele din opoziţie. Toate aceste domenii trezesc îngrijorări în capitalele UE. Această realitate tristă a fost făcută publică de către ambasadorii UE acreditaţi la Chişinău împreună cu Delegaţia Comisiei Europene şi reprezentantul special al UE pentru Moldova prin Declaraţia lor din 17 iulie curent “Privind starea democraţiei şi libertăţii de exprimare în Republica Moldova”. De fapt, prin această declaraţie se dă de înţeles că Republica Moldova nu satisface pe deplin unul din principiile fundamentale ale Criteriilor de la Copenhaga şi anume: stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia. Or, experienţa statelor membre ale UE din Europa Centrala şi de Est, ne demonstrează că orice stat european care îşi doreşte să semneze un Acord de Asociere la UE trebuie să satisfacă în primul şi în primul rând Criteriul numărul unu de la Copenhaga. Exemplele Slovaciei lui Meciar şi a Croaţiei lui Tudjman sunt relevante în acest sens. Mai avem noi oare nevoie şi de alte exemple? Cu siguranţă, NU.