logo

Nostalgia după dictatură și violență. Op-Ed de Victor Pelin


https://www.ipn.md/index.php/ro/nostalgia-dupa-dictatura-si-violenta-op-ed-de-victor-7978_1092679.html

„...în ajunul disoluției URSS, în cadrul primului congres al deputaților poporului din URSS, renumitul scriitor Cinghiz Aitmatov constata (vezi pagina 4): „În timp ce noi construiam socialismul în URSS, adevăratul socialism a fost construit în Suedia, Finlanda, Norvegia, Olanda etc.” Adică, adevăratul socialism a fost construit acolo unde au existat partide puternice afiliate Internaționalei Socialiste, care au împărtășit valorile celei de-a Doua internaționale și au respins, deopotrivă, dogmele marxiste și teoria leninistă a terorii...
---


De ce proletarii din toate țările nu s-au unit?

Nostalgicii comuniști din Republica Moldova nu contenesc să deplângă dispariția URSS, a cărei centenar îl vor marca la 30 decembrie 2022. Înțelegem că suferințele lor nu ar trebui să ne lase nepăsători. Dimpotrivă, ar trebui să depunem eforturi susținute pentru a-i ajuta să se debaraseze de rătăcirile istovitoare. S-a menționat nu o singură dată că dacă nostalgicii comuniști ar fi cu adevărat și marxiști-leniniști, atunci nu ar cădea pradă nostalgiei. Vorba e că piatra unghiulară a religiei comuniste este dialectica marxist-leninistă, care afirmă că tot ce e real este rațional și tot ce e rațional este real. Respectiv, colapsul comunismului și dispariția URSS este fundamentată de însăși dialectica marxist-leninistă. În astfel de circumstanțe, nu ne rămâne decât să aducem argumente care ar contribui la vindecarea nostalgiei.

Cea mai recentă manifestare a nostalgiei pentru trecutul comunist a fost prilejuită de aniversarea a 158-a de la constituirea, la 28 septembrie 1864, a Primei internaționale comuniste (Asociația Internațională a Muncitorilor). În acea zi, la Londra, s-au întrunit aproximativ 2 mii de muncitori din diferite țări europene pentru a sprijini revolta poporului polonez împotriva autocrației țariste. În cadrul acțiunii menționate, participanții au propus crearea unei organizații internaționale. Printre cei 2 mii de muncitori s-a strecurat și Karl Marx, care ar fi fost „singura persoană care înțelegea clar ce se întâmplă și ce trebuia fondat; acesta a fost omul care, în 1848, lansase chemarea: Proletari din toate țările, uniți-vă!”. După fondare, Prima internațională comunistă a existat doar 12 ani și s-a destrămat. Ulterior, au fost constituite alte trei internaționale comuniste care, fie s-au destrămat, fie și-au sistat activitatea, dând naștere unui șir de derivate.

Este de remarcat că Internaționalele menționate erau constituite din lideri și partide comuniste, care pretindeau a fi avangardă a proletariatului în procesul instaurării dictaturii acestuia. Actualmente, după aproximativ un veac și jumătate, putem constat următoarele: avangarda proletariatului s-a dovedit incapabil să-și unească eforturile, deci, cu atât mai mult s-a dovedit imposibilă unirea proletariatului. Respectiv, lozinca: Proletari din toate țările, uniți-vă!, a fost iluzorie, din start.

De ce nu s-a unit avangarda proletariatului?

Prima internațională comunistă a reușit să convoace patru congrese, în cadrul cărora au fost dezbătute un șir de probleme importante, fiind înaintate și un șir de cerințe de ordin politic și economic: limitarea durate zilei de muncă; interzicerea muncii copiilor; condiții speciale pentru ocrotirea muncii femeilor; transformarea proprietății private în proprietate publică etc. Sciziunea primei internaționale a avut loc după ce anarhiștii au pus la îndoială caracterul științific al teoriei lui Marx. Ulterior, s-a dovedit că anarhiștii aveau dreptate.

Mulți contestatari ai teoriei lui Marx, cu ocazia celei de-a 100-a aniversare a Revoluției franceze, în 1889, au constituit cea de-a Două internațională, însă peste doar trei ani anarhiștii au încetat să participe la lucrările acesteia, iar în 1896 au părăsit-o. Inițial, cea de-a Doua internațională promova: imposibilitatea alianței cu burghezia; inadmisibilitatea participării la guvernare alături de partidele burgheze; atitudini ostile împotriva militarismului și războiului etc. Ulterior, sub presiunea circumstanțelor, în cea de-a doua internațională au apărut trei curente – reformist, centrist și stângist, care aveau disensiuni serioase. Astfel, curentul reformist a început să conteste public dogmele marxiste, în special cele referitoare la pauperizarea inevitabilă a proletariatului, care urma să facă inevitabilă izbucnirea revoluțiilor proletare în întreaga lume. Analizele economice și datele statistice demonstrau contrariul – odată cu dezvoltarea progresului tehnico-științific și a tehnologiilor au început să crească simțitor veniturile muncitorilor. Respectiv, clasa muncitoare a început să se stratifice, apărând gulerașe albe, albastre etc. În pofida argumentelor reformiștilor, curentul de stânga din cadrul celei de-a două internaționale rămânea fidel dogmei marxiste, fiind preocupat de agenda antiimperialistă și antimilitaristă, care în cazul izbucnirii unui război imperialist urma să profite de pe urma acestuia pentru răsturnarea regimurilor burgheze din țările implicate în războiul respectiv.

Declanșarea Primului Război Mondial a adâncit disensiunile din a doua internațională, conducând la destrămarea acesteia. Cauza principală a fost că majoritatea membrilor internaționalei a II-a au pledat în favoarea păcii de clasă și a sprijinului autorităților naționale în război. Respectiv, un șir de politicieni și formațiuni socialiste s-au alăturat guvernelor de coaliție din țările lor de origine. În astfel de circumstanțe, liderul bolșevicilor marxiști din Rusia, Vladimir Lenin, a pus la cale instituirea unei internaționale comuniste noi. Inițial, scepticismul față de această idee era greu de depășit, întrucât mulți marxiști europeni considerau puțin probabilă perspectiva unei revoluții comuniste în Rusia, pe care însuși Lenin o considera veriga cea mai înapoiată a imperialismului. Potrivit teoriei lui Marx, victoria revoluțiilor comuniste poate avea loc doar în statele industrializate, cu o clasă muncitoare robustă și bine instruită.

Totuși, partidul bolșevic al lui Lenin a reușit, în 1917, să-și atingă scopul – transformarea războiului imperialist în război civil. În consecință, în războiul civil au fost uciși peste 10 milioane de cetățeni ruși, față de un milion în Primul război mondial. În pofida războiului civil, declanșat odată cu puciul bolșevic din 7 noiembrie 1917, Lenin nu uitase de inițiativa sa privind cea de-a Treia internațională comunistă, care a fost constituită în martie 1919. În acest scop, reprezentanți ai mișcărilor comuniste, socialiste și social-democrate străine s-au adunat la Moscova pentru a participa la congresul de constituire. Scopul declarat al celei de a Treia internaționale comuniste (Kominternul) era instaurarea dictaturii proletariatului sub forma puterii sovietelor prin lupta de clasă, la nivel mondial. Obiectivul respectiv a fost consacrat la cel de-al doilea congres al Kominternului din vara anului 1920: „Războiul civil din întreaga lume este la ordinea zilei. Steagul său este puterea sovietică”. Metodele Kominternului privind realizarea scopului menționat erau inventate de însuși liderul bolșevic, care a elaborat teoria violenței. Inspirarea unui șir de revolte violente, care s-au soldat cu eșecuri, în mai multe state europene. În consecință, politica Kominternului a provocat scindarea mișcării de stânga din Europa. Ba mai mult, acuzațiile lui Stalin la adresa social-democraților germani i-a împiedicat pe aceștia, alături de alte forțe politice de stânga, să bareze accederea la guvernare a naziștilor în Germania. În general, s-a dovedit că fondatorii celei de-a Treia internaționale erau, de fapt, dușmani ai poporului. Astfel, dintre fondatorii Internaționalei Comuniste, delegați ai primului ei congres, au fost arestați și uciși ca „câini turbați troțkiști-fasciști”: G.E. Zinoviev, I.S. Unshlikht, X. Rakovsky, G. Eberlein, V.V. Osinsky, G. Klinger, F. Platten” și alții.

Finalmente, cea de-a Treia internațională comunistă și-a dat obștescul sfârșit la 15 mai 1943. Stalin s-a văzut nevoit să pună capăt activității Kominternului pentru a face posibilă întrunirea de la Teheran, din 28 noiembrie 1943, a liderilor coaliției anti-hitleriste, care urmau să adopte decizii cruciale privind înfrângerea nazismului și bazele arhitecturii lumii postbelice. Pentru Stalin era crucială soluționarea problemei deschiderii celui de al doilea front în Europa de către aliații britanici și americani. Condiția ultimilor era – lichidarea Kominternului, activitatea căruia submina din interior statele aliate. Numai că aliații au fost păcăliți de Stalin. Acesta din urmă a lichidat formal Kominternul, dar a constituit în locul lui așa-zisul Departament Internațional al partidului bolșevic, care a continuat activitatea subversivă.

Cea de-a Patra internațională comunistă a fost constituită, în 1938, de către demonul revoluție bolșevice, Lev Troțkii, fără care puciul bolșevic din 1917 ar fi fost imposibil. Troțki și susținătorii săi, mulți dintre care erau persecutați de agenții NKVD, considerau că Komintern-ul se află sub controlul complet al staliniștilor, fiind incapabil să conducă clasa muncitoare internațională spre cucerirea puterii politice. Respectiv, Troțkii a fost ucis la comanda lui Stalin, la 20 august 1940, în Mexic, de către agentul NKVD, Ramon Mercader, care 20 de ani mai târziu a fost decorat cu cel mai înalt titlu onorific și cea mai înaltă distincție a URSS – Erou al Uniunii Sovietice.

Din cele relatate mai sus, trebuie să reținem că liderul celei de a Treia internațională comunistă a comandat uciderea liderului celei de-a Patra internaționale comuniste! Acest lucru este suficient pentru a răspunde la întrebarea – de ce nu s-a unit avangarda proletariatului? Totuși, trebuie să adăugăm un argument în plus – teoria marxist-leninistă a violenței și terorii este cea care a pecetluit imposibilitatea unei mișcări revoluționare unite. Respectiv, imposibilitatea unirii avangardei proletariatului a făcut inutilă lozinca lui Marx – Proletari din toate țările, uniți-vă!

Alternativa teoriei leniniste a violenței

Așa cum s-a menționat deja, cele patru internaționale comuniste s-au dizolvat în anumite circumstanțe, lăsând numeroase vlăstare. De exemplu, cea de a Doua internațională reformistă a fost reanimată în 1951 sub denumirea de Internaționala Socialistă, care a proclamat respingerea: marxismului ca bază teoretică și singurul mijloc de cunoaștere a lumii înconjurătoare; luptei de clasă ca instrument principal al procesului politic pentru stabilirea puterii clasei muncitoare. Respectiv, partidele socialiste și social-democrate și-au fixat drept scop construirea socialismul democratic prin intermediul transformări treptate a capitalismului modern. Congresul de înființare a Internaționalei Socialiste s-a ghidat de experiența pozitivă a social-democrațiilor scandinave.

În pofida renunțării la dogmele marxiste, Internaționala Socialistă, a ținut mult să-și celebreze centenarul în 1989, pentru a-și sublinia descendența din cea de-a Două internațională. Putem înțelege de ce a procedat astfel. Vorba e că unul dintre documentele de bază ale celei de-a Doua internaționale -  Precondiții pentru socialism și sarcinile social-democrației, s-a dezis de dialectica materialistă, încă în 1899, pledând în favoarea verificării empirice directe a ceea ce este adevărat sau fals. Această abordare recunoștea așa-zisele legități sociale descoperite de Marx doar în calitate de ipoteze, nicidecum adevăruri stabilite științific.

Culmea este că în ajunul disoluției URSS, în cadrul primului congres al deputaților poporului din URSS, renumitul scriitor Cinghiz Aitmatov constata (vezi pagina 4): „În timp ce noi construiam socialismul în URSS, adevăratul socialism a fost construit în Suedia, Finlanda, Norvegia, Olanda etc.” Adică, adevăratul socialism a fost construit acolo unde au existat partide puternice afiliate Internaționalei Socialiste, care au împărtășit valorile celei de-a Doua internaționale și au respins, deopotrivă, dogmele marxiste și teoria leninistă a terorii.

Concluzii 

După toate aparențele, nostalgicii comuniști din Republica Moldova se consideră moștenitori și promotori ai valorilor bolșevismului militant. Totuși, este dificil să ne imaginăm că aceștia chiar împărtășesc valorile luptei de clasă, a dictaturii proletariatului sau a teoriei leniniste a violenței. Asta fiindcă liderul comuniștilor moldoveni, Vladimir Voronin, s-a burghezit demult, încă pe când devenise general de miliție sovietică, coruptă până în măduva oaselor. Acești nostalgici, pur și simplu nu au curajul să recunoască un lucru evident: din toate mișcările de stânga au avut succese doar cele descendente din cea de-a Doua internațională. Succesul Partidului Comunist Cinez (PCC) a survenit de-a lungul ultimilor 40 de ani doar după renunțarea marelui Deng Xiaoping, de fapt, la dogmele marxist-leniniste, acceptarea proprietății private asupra mijloacelor de producție, restabilirea relațiilor diplomatice cu SUA, asimilarea cu succes a investițiilor și tehnologiilor occidentale etc.

Despre comunismul de sorginte rusească s-a exprimat cel mai reușit renumitul filozof Nicolai Berdiaev, în lucrarea Originile și sensul comunismului rusesc: Rușii au o capacitate excepțională de a asimila ideile occidentale. Dar... ceea ce în Occident era o teorie științifică supusă criticii, o ipoteză sau, în orice caz, un adevăr relativ, parțial, care nu se pretinde a fi universal, este transformat de intelectualii ruși în dogmă, într-o revelație religioasă.