Întâlnirea cu flori a tancurilor rusești a fost promovată intens în istoriografia sovietică ca moment de bucurie din partea populației locale, dar cercetările în teren au identificat și alte fațete ale acestui eveniment, spune Ludmila Cojocaru, șefă a Muzeului Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice, filială a Muzeului Național de Istorie, în cadrul dezbaterii publice „Drama civilizațională a basarabenilor din anii 1940-1941”, organizată de IPN.
Ludmila Cojocaru este doctor în istorie și conferențiar universitar, ea susține că pentru a înțelege felul cum a reacționat populația locală la venirea așa-zișilor eliberatori, eveniment impus de istoriografia și propagandă fostului regim ca „întâlnirea cu flori a tancurilor rusești” , trebuie analizate toate mărturiile, toate documentele, doar astfel poate fi restabilit un tablou integru.
„De exemplu, Emilia Vataman Racoviță, din Cuconeștii Noi, Soroca, copil fiind atunci, povestește ulterior că ea personal a alergat să rupă niște flori din grădină, pentru că era o debandadă, dar și o euforie precum că vin rușii, vine puterea nouă și că aceștia merg la Prut”.
Din mărturiile adunate de istorici, se poate lesne înțelege că unii dintre cei care au alergat cu flori nici măcar nu înțelegeau ce urmează și calvarul prin care urma să treacă familiile.
„Fără a înțelege și a desluși oarecum situația, copii și maturii au făcut acest gest. Ei urmăreau traseul eliberatorilor și a fost suficient să vadă ce se întâmplă când au ajuns la hotar. Emilia Vataman Racoviță a fost martoră cum eliberatorii ajunși acolo au închis hotarul și în ochii acestei fete a apărut imaginea unui țăran care își trecea turma peste Prut cu feribotul, rusul, sovieticul a oprit exact la jumătate. Este un exemplu, un aspect de metaforă, deoarece familiile au fost astfel despărțite. Tatăl acestei copile, fiind militar, a rămas de cealaltă parte a Prutului, și timp de o lună, se întâlnea cu mama într-o zonă mai îngustă a Prutului pentru a o convinge să treacă de cealaltă parte, iar mama avea o explicație, că nu poate să-și lase pământurile, mormintele și avea argumentul că „rușii sunt tot oameni ca și noi”. Astfel, tatăl a revenit de partea asta a Prutului, au început maltratările, care s-au încheiat cu deportarea familiei”, spune Ludmila Cojocaru.
Ea menționează că acest exemplu este doar unul din multe altele care poate explica de ce întâlnirea cu flori a așa-zișilor eliberatori trebuie analizată amplu, din mai multe unghiuri.
„Avem și cazuri când reacția populației este: noi am trăit cu demnitate, nu am greșit cu nimic, nu am furat, nu au pentru e să ne pedepsească? Este cazul cunoscutului Vasile Gafencu, membru al Sfatului Țării, care a refuzat să se retragă. Acesta fiind ulterior persecutat, sechestrat și arestat, după care invocându-i-se trădarea de patrie. Nu a recunoscut că este vinovat și a spus că nu a făcut decât un lucru bun pentru Basarabia. Avem multe cazuri cu rudele celor care au fost în Sfatul Țării. Este exemplul Antoninei Galețchi, nepoata semnatarului Marii Uniri, care spune că „tata a priceput ce se întâmplă, dar a refuzat să recunoască această cedare”. Avem cazul lui Emanuil Catele, care a înfruntat regimul fiind arestat, avem documentat acest lucru în dosarul de arhivă, „Dosarul Cotropitorilor”. El afirma că „din convingeri politice am făcut acest lucru, eram convins că puterea sovietică mă va lipsi de toate drepturile și în acest moment sunt împotriva dictaturii proletariatului”, menționează ea.
Ludmila Cojocaru spune că societatea aștepta revenirea administrației românești ca pe o binecuvântare, pentru că în spate rămâneau sute de mii de cazuri de maltratări, de schingiuiri.
„Chiar din primele zile, 28 iunie - 4 iulie 1940, în spațiul de la Cernăuți până la Cetatea Albă, au fost arestate peste 1122 de persoane. Această cifră vorbește despre fața adevărată a regimului și scopul administrației a fost lichidarea dușmanilor de clasă, ca potențiali dușmani era toată populația locală. Lucrul acesta a luat turații până la evenimentele din iunie 1941. La sfârșitul verii din 1940, în Basarabia aveam aproape 4000 de persoane care înfundaseră închisorile, avem foarte multe mărturii. De exemplu, Alexandru Pripa, care era licean atunci, la Bălți, povestește cum „ardea închisoarea care se afla în incinta bisericii de la Pământeni”, pentru că era o iarnă foarte geroasă, iar acolo erau atât de multe persoane băgate, maltratate, încât acești aburi creau impresia că ceva arde. Avem aceste deportări, la care populația a fost condamnată. Deportații povestesc cum i-a prins războiul pe drum, ei povestesc despre discuțiile cu populația din Rusia, care era convinsă că va avea loc schimbarea modelului civilizațional”, mai adaugă Cojocaru.
Doctorul în istorie, Ludmila Cojocaru spune că maltratarea populației, care s-a produs în primul an de sovietizare, are și va avea ecouri până târziu, peste generații.
„Atunci când comentăm primul an de sovietizare, obișnuim să vorbim doar de maltratări și deportări, dar să știți că avem și alte dimensiuni prin care s-a intervenit pentru a schimba valorile și a rescrie parcursul civilizațional al oamenilor locului. Este vorba de așa-numita lozincă despre „misiunea civilizațională a puterii sovietice”, care trebuia să vină prin rusificare, schimbarea alfabetului, prin îndoctrinarea copiilor. S-a schimbat contingentul de profesori, fiind aduși cei din Transnistria. Asta vorbește despre siguranța regimului de a folosi modelul de îndoctrinare de acolo și în partea asta a Nistrului. În programa școlară a fost introdusă și predarea în limba rusă”, menționează Ludmila Cojocaru.
Ea susține că atunci când se vorbește despre primul an de sovietizare ar trebui să existe o perspectivă mai largă și să depășim un eventual impas de victimizare în care ne-am putea pomeni.
„Suntem pe muchie să intrăm într-un impas de victimizare, precum că am fost deportați, nimiciți și că ni s-a luat elita. Aceasta este adevărat, dar avem și o serie de mărturii despre rezistența din perioada sovietică. Lucru care nu s-a documentat, deoarece oamenii care ar putea face mărturii nu mai sunt în viață. Îndemnul meu este să preluăm și alte exerciții comemorative. Putem lua exemplul balticilor care astăzi vorbesc despre „Ziua Doliului și a Speranței”, lucru care ar putea părea bizar pentru noi. Dar dacă am depăși momentul de a ne plânge, a ne victimiza, am putea vedea mai larg. Războiul este o năpastă, dar și un îndemn de a reflecta la alegerile pe care le facem”, concluzionează Ludmila Cojocaru.
Dezbaterea publică „Drama civilizațională a basarabenilor din anii 1940-1941” se desfășoară de către Agenția de presă IPN, în cadrul proiectului „Impactul trecutului asupra proceselor de consolidare a încrederii și păcii”, susținut de către Fundația germană „Hanns Seidel”.
