Interviu cu prof. Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
Vasile Bahnaru: „Dat fiind că orice comunicare se poate produce în mai multe registre stilistice, eu voi încerca, în funcţie de natura întrebării, să fac uz de variate registre, cu alte cuvinte voi fi când sobru şi lacunar ca în definiţiile gramaticii academice, când ludic, uşor persiflant în situaţia în care o cere contextul, când satisfăcut sau favorabil constatând prezenţa unei tendinţe de exprimare nu numai corecte, dar şi expresive. Întrucât, „Verba volant, scripta manent” sau, mai pe româneşte, ce se scrie cu peniţa nu se taie cu bărdiţa, ne angajăm imediat în formularea răspunsurilor necesare”.
---
– Pe lângă alte însemne ale unui stat, LIMBA reprezintă o componentă fundamentală a lui, menită să unească societatea. Cum aţi „diagnostica” starea limbii române de la noi după 25 de ani de independenţă şi cum funcţionează ea în societatea noastră?”
– Evident, limba nu e numai o problemă complicată sau dificilă, dar şi una fundamentală, primordială. Pentru funcţionarea normală a limbii române în spaţiul ex-sovietic este necesar un complex de acţiuni la nivel organizatoric şi instituţional, dat fiind că regimul sovietic a provocat prejudicii incomensurabile nu numai configuraţiei funcţionale a limbii române în Basarabia sovietizată, dar şi structurii sale interne (sistemele fonetic, lexical, gramatical şi chiar stilistica unităţilor de limbă). Limba constituie un însemn fundamental indispensabil al patrimoniului cultural dintr-un stat, întrucât statele s-au constituit, în principiu, în baza comunităţii de limbă, cu alte cuvinte limba, tradiţiile, cultura populară sunt elementele constituente fundamentale ale unui stat, iar celelalte însemne ale statului (sigiliul, drapelul, imnul, stema, distincţiile, moneda etc.) au un caracter derivat şi cunosc o succesiune cronologică posterioară limbii. Prin urmare, limba este de o importanţă decisivă, chiar definitorie pentru existenţa statului, întrucât ea este liantul social şi înglobează, exprimă şi prin ea se manifestă toate aspectele, chintesenţa culturală a unui popor, constituit din ansamblul bunurilor materiale şi spirituale, din ansamblul preceptelor cutumiare şi tradiţiilor milenare ale majorităţii naţionale. Este, prin urmare, un fapt incontestabil că elementul principal de constituire a unu stat şi al culturii unui popor este limba lui.
Pentru români, limba are o importanţă decisivă în procesul de constituire a unităţii naţionale, întrucât, aşa cum afirmă Neagu Djuvara, „suntem poate singurul popor din Europa, în afară de micile ţări sau popoare, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă „de la Nistru până la Tisa”. Lucru care nu se întâmplă în alte ţări unde sentimentul naţional s-a clădit de veacuri, încetul cu încetul, în jurul unei istorii comune. La noi, cimentul este limba” .
În raport cu perspectiva evoluţiei limbii române în Republica Moldova, eu am certitudinea că ea se dezvoltă şi funcţionează în condiţii încă insuficiente (ca să nu spun defavorabile), chiar dacă în cei 25 de ani de independenţă şi-a extins în mod incontestabil domeniile de funcţionare, s-a majorat numărul de vorbitori de română, inclusiv pe baza vorbitorilor de limbă rusă, s-a ameliorat în mod evident modalitatea de exprimare (orală şi scrisă), s-a extins aria de comunicare în limba română (domeniul public, comunicarea socială, mass-media etc.). Evident, limba română din Republica Moldova beneficiază din abundenţă de modele standard de exprimare din limba română din România, dar şi de unele aberaţii lexicale sau fonetice în vogă la Bucureşti, condamnate de lingviştii români (afluenţa reprehensibilă a englezismelor, promovarea unor fonetisme munteneşti la nivel de normă literară, etichetarea nejustificată unor unităţi lexicale ca fiind regionalisme etc.). Constatăm, cu mare satisfacţie, că, treptat, are loc excluderea unor sovietisme sau rusisme, foarte frecvente în limbajul basarabenilor de până la 1991, mai ales din limbajul tinerii generaţii. Cu unele rezerve insignifiante, am putea conchide că limba celor mai mulţi tineri de la noi nu diferă de limba tinerilor din Iaşi, Cluj sau Bucureşti.
Toate acestea ar reprezenta imaginea pozitivă de funcţionare a limbii române în Republica Moldova, dar, că să procedăm în mod dialectic (cum pretindeau marxist-leniniştii), este necesar să insistăm şi asupra aspectelor negative de funcţionare a limbii române, care îşi trag originea din trecutul istoric al basarabenilor de la 1812 încoace.
Pentru ameliorarea situaţiei lingvistice din Republica Moldova, adică pentru reconstituirea unui cadru social de funcţionare normală a limbii române, este necesar un proiect amplu de acţiuni ştiinţifice, de identificare a cauzelor care au determinat constituirea acestei situaţii deplorabile, de popularizare, de explicare şi de promovare a spiritualităţii naţionale româneşti. În primul rând, este absolut necesar ca intelectualitate noastră să iniţieze un program complex de recuperarea a identităţii naţionale a românilor basarabeni. Întrucât basarabenii (cu excepţia celor din cele trei judeţe din sud – Cahul, Ismail şi Bolgrad) nu au participat la Unirea din 1859 şi la constituirea statului unitar român. Şi numai o parte insignifiantă a intelectualităţii basarabene (cu excepţia celor rusificaţi) are conştiinţa apartenenţei la neamul românesc.
Se ştie că, din considerente geopolitice, Rusia ţaristă promova „opera ei de eliberare” prin înăbuşirea spiritului naţional, prin excluderea limbilor naţionale din învăţământ. Deşi ţarismul nu interzicea termenii român şi limbă română cu referire la majoritatea populaţiei din Basarabia şi la limba ei, prefera utilizarea termenilor moldovean şi limbă moldovenească, pentru a evita şi exclude o eventuală aspiraţie de revenire la origini. În raport cu ţarismul, Puterea Sovietică s-a dovedit a fi mult mai perfidă, mai abilă şi mai ipocrită, elaborând o strategie duplicitară de deznaţionalizare şi adoptând o politică naţională remarcabilă prin ambiguitatea ei, care întrunea (simultan sau succesiv) rusificarea, internaţionalismul şi susţinerea naţionalismelor locale.
Se ştie că, iniţial, după Unirea din 1918 a Basarabiei cu patria-mamă, România, Rusia Sovietica a încercat sa redobândească Basarabia prin metode politico-diplomatice, considerându-se moştenitoare de drept al teritoriului dintre Prut şi Nistru, anexat de Imperiul Ţarist în 1812, dar, convingându-se că această cale nu avea sorţi de izbândă, a creat o formaţiune pseudostatală – RASS Moldovenească, în cadrul Ucrainei sovietice, care avea misiunea să exercite influenţă asupra românilor basarabeni în vederea recucerii şi sovietizării Basarabiei, urmărind, în perspectivă, bolşevizarea României şi a Balcanilor.
Formată în 1924, RASSM a devenit un poligon de experimentare a tezelor bolşevice vizând deznaţionalizarea românilor, ştergerea memoriei româneşti şi inventarea unei noi limbi şi a unui „nou popor, moldovenesc”, diferit de românii din dreapta Prutului. Totodată, crearea RASSM a reprezentat nu numai un jalon important în destinul românilor din Basarabia şi Transnistria, dar şi în destinul tuturor românilor, evenimentul respectiv individualizându-se prin semnificaţia sa contradictorie, mai ales din cauza consecinţelor imediate, dar şi a efectelor de perspectivă. Astfel, constituirea RASSM dispune şi de o particularitate pozitivă: crearea unui stat românesc (moldovenesc) pe un teritoriu unde acesta nu a existat niciodată şi ca urmare, contrar adevăratelor intenţii ale Moscovei, acest stat a contribuit, într-o anumită măsură, la conservarea şi emanciparea elementului românesc (moldovenesc) într-o zonă unde acesta era pe cale de dispariţie. De altfel, actuala Republica Moldova îşi datorează existenţa tocmai constituirii RASSM. Consecinţele negative ale acestui eveniment sunt însă mai numeroase, mult mai complicate şi mai complexe: includerea în componenţa RASSM a unor raioane aproape în exclusivitate ucrainene a transformat grupul etnic de moldoveni dintr-un grup majoritar în unul minoritar, fapt ce a contribuit la accelerarea procesului de deznaţionalizare şi de asimilare a moldovenilor. În acelaşi timp, impunerea unui jargon grotesc artificial şi rusificat nu urmărea altceva decât crearea unei pseudo-conştiinţe „naţionale”, această politică antiromânească devenind laitmotivul propagandei sovietice oficiale în relaţiile dintre România şi URSS. Aşadar, procesul de înstrăinare între români, început la 1812, obţine acum cote maxime. Să reţinem că obiectivele strategice ale Rusiei erau strâmtorile Bosfor şi Dardanele, dominarea asupra Balcanilor, iar Basarabia servea drept un culoar geopolitic şi strategic pentru a pătrunde, prin Dobrogea, în Balcani, realizându-se astfel dezenclavizarea Rusiei, care prin Balcani şi prin strâmtori putea accede la mările calde. Cu alte cuvinte, intenţiile geopolitice şi strategice ale URSS constituiau o diversiune politică şi militară la adresa României.
În perioada de constituire a RASSM s-au evidenţiat două tendinţe diametral opuse: una prevedea promovarea limbii române, chiar dacă o numeau moldovenească, în calitate de limbă oficială şi de studii în RASSM (cei mai mulţi adepţi ai acestei opinii regăsindu-se în sânul emigranţilor români stabiliţi la Moscova), iar alta se pronunţa pentru a pune la baza limbii noii autonomii graiul din zona oraşului Balta, scris cu litere ruseşti (majoritatea acestora fiind la Odessa şi la Tiraspol). În acest context, este interesant să amintim că, în Tezele elaborate în Ucraina la începutul anului 1924 cu privire la principiile organizării învăţământului moldovenesc în RASSM, se optează fără echivoc pentru glotonimul limbă română şi pentru scrierea cu alfabet latin a limbii vorbite de moldovenii din guberniile Odessa, Podolsk, Ekaterinoslav şi Doneţk. Tezele recomandă următoarele:„în situaţia actuală a moldovenilor ni se pare raţional din punct de vedere politic şi cultural să se treacă – pentru dezvoltarea şi educarea lor – la alfabetul latin şi la limba română ca fiind o limbă mai dezvoltată din punct de vedere cultural” (Arhiva regională din Odessa, f. nr 150, op.1, unitate de păstrare 811).
În definitiv, a obţinut victorie curentul proletcultist sau autohtonist, întrucât politica lingvistică şi culturală era dominată de tratamentul sociologist-vulgar al caracterului de clasă al culturii, inclusiv al limbii. Anume această atitudine a contribuit la includerea limbii moldovenilor transnistreni în categoria limbilor neografe, RASSM devenind un poligon al marrismului (de la numele lingvistului sovietic N. A. Marr) unde pseudoconcepţia „două clase – două ideologii”, „două limbi – două literaturi” a fost dusă până la absurd. Astfel, crearea RASSM a declanşat şi crearea „poporului moldovenesc” şi a „limbii moldoveneşti” în opoziţie cu poporul român şi limba română. Comisarul poporului pentru educaţie în RASSM între 1928-1930, Pavel Chioru, a subliniat importanţa politică a lingvisticii la malurile Nistrului, care îşi pierdea astfel calitatea de ştiinţă, devenind un simplu instrument politic, susţinând că limba română standardizată la Bucureşti era sub controlul burgheziei române, fiind orientată către limba franceză, şi era de părerea că amestecul de limbă obţinut astfel nu putea fi înţeles de populaţia Basarabiei. Diferenţele dintre graiurile limbii române deveneau astfel pentru Pavel Chioru elemente ale luptei de clasa: „Putem folosi aceste diferenţe dintre limba clasei conducătoare şi limba clasei exploatate, dacă nu pierdem din vedere aspectele politice ale pronunţiei noastre”. Eforturile pentru crearea unei „limbi moldoveneşti” separate de limba română au continuat prin publicarea unei prime gramatici a acestei limbi de către Leonid Madan, şeful secţiei de lingvistică din cadrul Comitetului ştiinţific Moldovenesc al RASSM. În introducerea la gramatica sa, Leonid Madan susţinea că „limba moldovenească” evoluase de-a lungul secolelor ca un amestec al limbii latine şi al limbilor triburilor băştinaşe, iar influenţele triburilor migratoare (polonezi, turci, ucraineni şi ruşi) au dus la apariţia unui „popor moldovenesc” care vorbeşte o „limba moldovenească” distinctă. În sprijinul acestor afirmaţii lingvistice, Leonid Madan aduce argumente antropometrice, afirmând că moldovenii au „o structură craniană alungită” în vreme ce românii au „capete rotunde” (!).
Mai mult, fiind etichetată drept o limbă neografă, un autor rus, într-o trecere în revistă a politicii culturale din RASSM, afirmă că limba moldovenească şi literatura ei sunt încă în stadiul „acumulărilor primitive” de forţe culturale; din cauza nivelului scăzut de dezvoltare în perioada ţaristă, cultura moldovenească a fost, mai mult decât în orice parte a uniunii, un adevărat „copil al revoluţiei din octombrie”, susţinea istoricul sovietic rus Constantin N. Derjavin. Totodată, limba „moldovenească” era considerată, de angajaţii politici ai Comitetului ştiinţific Moldovenesc, drept o limbă est-slavă, formată în urma unei „simbioze” a elementelor geto-dace cu elementele limbilor est-slave.
De altfel, toate invenţiile pretins teoretice în probleme de limbă, de etnogeneză şi de istorie a românilor moldoveni au fost elaborate în conformitate cu prescripţiile teoretice ale lui V. Lenin. Astfel, marele terorist din secolul al XX-lea, ideologul bolşevic şi adeptul revoluţiei mondiale, V.I. Lenin, declara undeva, inspirându-se din literatura filosofică a vremii, că în situaţia în care teoremele matematice ar contraveni intereselor de partid, acestea ar fi declarate ca fiind false, contrafăcute, eronate. Aşadar, teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradicţie şi sunt confirmate prin probe evidente constatate empiric, sunt declarate pseudo-ştiinţifice şi capătă, consideră Karl Popper, datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic, aşa cum a procedat V.I. Lenin. Fideli ai părintelui lor ideologic, tocmai în acest mod au procedat falsificatorii istoriei noastre naţionale şi plăsmuitorii limbii moldoveneşti şi ai poporului moldovenesc, acordând unor teorii false statutul de adevăr ştiinţific, comiţând o fraudă de drept comun, numită în popor minciună. Adevărul despre istoria, limba şi identitatea poporului nostru se bazează pe ştiinţa istorică, lingvistică şi etnologie, ei, ideologii sovietici, în schimb, au pus la baza pseudoteoriei lor interesele imperiale ale Rusiei Sovietice, preocupările de partid şi intenţiile geopolitice, strategice, ideologice şi militare.
Ideologii şi falsificatorii sovietici au formulat, la comanda partidului unic, „teoria” conform căreia majoritatea populaţiei din Basarabia constituia un grup etno-naţional distinct în raport cu cel românesc, iar înglobarea basarabenilor într-un stat românesc unitar le-a uzurpat dreptul lor la autodeterminare naţională. În felul acesta, sovieticii au renunţat, pe la mijlocul anilor 1920, la argumente juridice, politice şi chiar etnice în apărarea pretenţiilor lor asupra Basarabiei şi au început să-şi elaboreze propria lor viziune a „moldovenismului”, poziţie antiistorică şi opusă opiniei intelectualilor ruşi, inclusiv liderului acestora – V. I. Lenin, care recunoşteau apartenenţa basarabenilor la poporul român.
Chiar dacă în două opere definitorii asupra istoriei şi etnografiei Basarabiei, publicate după revoluţie, etnograful rus L.S. Berg considera eticheta de moldovean ca pe ceva pur geografic şi nicidecum etnic: moldovenii sunt români ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile învecinate ale guberniilor Podolia şi Herson; iar elementele dialectale nesemnificative îi deosebesc de românii din Valahia, numiţi şi valahi. Totodată, pretinsul istoric şi etnolog sovietic, Vladimir Dembo, în pofida opiniei lui L.S. Berg, dar din considerente geopolitice, susţine că între români şi moldovenii din Basarabia există prea puţine afinităţi din cauza înglobării acestora din urmă în Imperiul Rus cu o sută de ani în urmă, iar în altă lucrare acelaşi Dembo susţinea că moldovenii nu reprezentau atât o naţiune aparte, cât o clasă socială aparte, întrucât populaţia moldovenească din Basarabia ar fi fost formată mai ales din ţărani refugiaţi din Valahia şi Moldova vestică din cauza asuprii sociale şi stabiliţi la est de Prut cu un secol în urmă, din care cauză descendenţii acestor ţărani liberi aveau astfel prea puţine în comun cu foştii lor stăpâni de la vest de Prut.
Ulterior, pseudoteoria lui V. Dembo şi-a aflat continuare teoretică în scrierile lui C.S. Derjavin, academician al AŞ a URSS, specialist în etnogeneza slavilor, autorul studiului Despre originea poporului moldovenesc, în care susţine că moldovenii ar fi „descendenţii direcţi ai populaţiei locale slave străvechi”, iar „limba moldovenească” ar fi „limbă de provenienţă slavă”, întrucât nu există probe istorice „de a vedea la temelia nucleului istoric al norodului moldovenesc vreun alt norod, decât slav” şi ale altui „teoretician” rus, A. D. Udalţov, care argumenta, la o sesiune din august 1945 a Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură desfăşurată la Chişinău, că „poporul moldovenesc” şi, deci şi limba sa, s-au format ca urmare a „încrucişării” elementelor vestice latine cu elemente estice slave”, concepţia acestuia fiind o continuare a opiniei etnografului S. P. Tolstov.
Aşadar, interesele geopolitice ale URSS au determinat conducerea de partid de la Moscova să recruteze un număr impresionant de savanţi sovietici cu renume, dar şi semianalfabeţi, oportunişti şi cozi de topor, pentru a demonstra existenţa unui popor moldovenesc şi a limbii moldoveneşti, cu caracteristici distincte în raport cu poporul român şi limba română. În acest scop, încă în 1939, Comitetul Ştiinţific Moldovenesc a fost reorganizat în Institutul Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice în Istorie, Economie, Lingvistică şi Literatură, institut care a stat la baza viitoarelor institute academice de istorie, de economie şi de filologie.
Românii şi limba română aveau să fie din nou victimele cruntei rusificări şi ale vendetei bolşevice după constituirea, la 2 august 1940, a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), prin ocuparea Basarabiei de Uniunea Sovietică şi „unirea” sa cu RASSM.
În anii postbelici, elucubraţiile teoretice şi fanteziile istorice din RASSM au fost preluate şi „fundamentate ştiinţific” în lucrări despre istoria Moldovei semnate de N. A. Mohov, A.M. Lazarev, V.I. Ţaranov etc. De această dată, polemica privitoare la identitatea poporului dintre Prut şi Nistru şi la denumirea limbii a continuat în chiar forme marxist-leniniste. Astfel, în 1964 savanţii români au găsit o cale de a repune problema Basarabiei publicând notele lui Karl Marx despre români, note care menţionau nedreptatea anexării Basarabiei în 1812. Tot acum, conducerea de la Bucureşti pune în faţa Moscovei problema retrocedării tezaurului şi arhivei de partid, fiind discutată tangenţial şi problema Basarabiei, iar la Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1965) a fost pusă problema revenirii la alfabetul latin, a fost luată în discuţie situaţia deplorabilă a limbii române în RSSM, reducerea domeniilor de funcţionare a limbii române, transformarea şcolilor naţionale în şcoli mixte etc., ceea ce a determinat CC al PC din Moldovei să adopte Hotărârea din 23 decembrie 1965 „Cu privire la starea educării marxist-leniniste a oamenilor muncii şi măsurile pentru îmbunătăţirea ei”, în care se dau indicaţii categorice Academiei de Ştiinţe în vederea elaborării unor studii istorice şi filologice asupra acestor probleme. Astfel, ca urmare a acestei decizii, în 1974 a fost publicată la Chişinău sub semnătura istoricului Artiom Lazarev volumul Statul moldovenesc sovietic şi problema Basarabiei care constituie până în prezent o sinteză a argumentelor „moldovenizatoare”.
Acum devine oficială pseudoconcepţia despre identitatea etnică a moldovenilor, care vehicula ideea că poporul moldovenesc şi limba moldovenească reprezintă o simbioză a elementelor latine şi a celor est-slave, deosebindu-se astfel de poporul român şi de limba română. Totodată, în circuit au fost lansaţi termenii naţiunea moldovenească burgheză şi naţiunea moldovenească socialistă.
În opinia lui A. M. Lazarev, ideologul principal al „moldovenismului” sovietic, după anexarea Basarabiei din 1812 de Imperiul Ţarist şi până în 1918 „naţiunea burgheză moldovenească s-a format paralel şi concomitent cu naţiunea burgheză română. Cu toate acestea procesele respective s-au produs în mod independent unul în raport cu altul. Moldovenii din Basarabia şi cei de pe malul stâng al Nistrului nu au participat şi nici nu puteau participa la constituirea naţiunii române, tot aşa cum românii nu au participat şi nu au putut participa la constituirea naţiunii moldoveneşti”. Mai mult, N. A. Mohov, unul dintre autorii de bază ai falsului despre etnogeneza moldovenilor şi în problema falsificării istoriei românilor, îi separă în mod diabolic, încă din secolele II-III e.n., pe viitorii români de viitorii moldoveni, şi anume: românii ar proveni de la dacii romanizaţi, numiţi de străini – valahi, iar moldovenii, inclusiv limba lor – din simbioza volohilor cu slavii de est. Aşadar, nu de la Râm, ci de la volohi ne tragem!
După plăsmuirea diabolică a etnogenezei moldovenilor, fabricarea naţiunii burgheze moldoveneşti (nu într-un stat naţional, ci într-o gubernie ţaristă oprimată, fără limbă literară şi fără dreptul de a o folosi în administraţie, şcoală, biserică etc., fără conştiinţă naţională, în condiţiile unei rusificări galopante etc.) şi a naţiunii socialiste moldoveneşti (fără scriitori de valoarea clasicilor, care ar fi creat o limbă literară, fără o limbă maternă exemplară, fără posibilitatea de a-şi valorifica moştenirea culturală şi literară, fără conştiinţă naţională etc.) au fost realizate printr-un gest de iluzionist, tot aşa cum s-a procedat la fabricarea altor naţiuni şi limbi sovietice: naţiunea karelă şi limba karelo-fină, nu finlandeză; naţiunea şi limba tadjică, şi nu iraniană modernă etc. Prin urmare, limba „moldovenească” – limbă est-romanică mai de răsărit decât româna – a fost creată din falsuri (dezvoltarea în condiţii istorice, geografice şi politice noi, influenţe şi împrumuturi masive din limbile rusă şi ucraineană etc.).
Dacă în perioada sovietică promovarea ideii moldovenismului era parţial justificată pentru conservarea identităţii, deşi mulţi intelectuali care promovau această doctrină erau învinuiţi de naţionalism local sau românesc camuflat (evident, cu excepţia ideologilor oficiali ca A. Lazarev, N. Mohov etc.), în prezent, a promova moldovenismul înseamnă a adera la o doctrină istorică depăşită, la o ideologie de stat perimată şi a dispune de o viziune patologică asupra lumii.
În linii mari, am putea conchide că în procesul de falsificare a istoriei românilor din Basarabia şi din Transnistria istoricii sovietici au apelat la doctrina moldovenismului care include câteva elemente: 1) negarea originii comune a românilor din perioada medievală, deşi primele izvoare scrise care se referă la populaţia de la est de munţii Carpaţi o numeşte „valahi/volohi”, denumire folosita şi pentru locuitorii din interiorul arcului carpatic şi de la sud de Carpaţi; 2) negarea unirii principatelor Valahia şi Moldova din 1859 şi apariţia României; 3) respingerea validităţii unirii Basarabiei cu România în anul 1918, considerându-se că Basarabia – deşi această provincie îşi pierduse orice formă de autonomie încă din 1828 – a rămas continuatoarea statului medieval Moldova.
Limba română literară, în forma ei îngrijită, scrisă sau vorbită, este, în general, o limbă unitară. Această unitate a limbii noastre, trăsătură remarcată şi subliniată de numeroşi lingvişti români şi străini, este mai pregnantă, în comparaţie cu alte limbi romanice şi/sau neromanice europene (care pot prezenta deosebiri regionale mult mai mari). Evident, unitatea nu exclude varietatea,în sensul că există în interiorul limbii române deosebiri regionale, acestea fiind grupate în trei graiuri: muntenesc, bănăţean şi moldovenesc, iar după alţii, numărul lor ar fi de patru graiuri, adică cele trei amintite + cel crişean (Emil Petrovici); în fine, se identifică şi un al cincilea grai, maramureşean, inclus în tabloul dialectal românesc de Sever Pop.
În această ordine de idei amintim că niciun lingvist-dialectolog român sau străin nu a identificat vreodată un grai basarabean şi, cu atât mai puţin, o limbă basarabeană („moldovenească”!), pentru simplul motiv că graiul vorbit în Basarabia este unul şi acelaşi cu graiul vorbit în Moldova, provincie istorică a statului unitar român România, sau în alte zone mai restrânse ale României. Dacă în tabloul dialectal românesc nu există un grai basarabean, cu atât mai mult nu există o limbă basarabeană literară: limba literară vorbită azi în Basarabia este şi trebuie să fie limba română literară.
Tot în acest context, ţinem să menţionăm încă o calitate de importanţă capitală pentru limba română: posibilitatea de a comunica şi a se înţelege vorbitorii ai diferitor graiuri fără a face uz de limba literară, ceea ce în alte limbi europene (italiană, franceză etc.) este practic, imposibil.
În raport cu denumirea limbii, situaţia nu este chiar atât de complicată, aici intervenind nu atât factorul obiectiv, cât cel subiectiv, de natură politică – interesul unor anumiţi indivizi. Este adevărat că, după formarea Moldovei medievale, s-a încercat ca limba vorbită aici să fie numită limbă moldovenească. Acest glotonim nu era utilizat în sens terminologic sau cu scopul de a denumi o altă realitate decât cea denumită de sintagma limbă română sau valahă, ci pentru a denumi limba română vorbită în Moldova. Mai mult decât atât, cărturarii medievali erau conştienţi de existenţa unei limbi literare unice, româneşti, şi căutau să scrie astfel încât lucrările lor să fie înţelese de către toţi vorbitorii de limbă română, indiferent de originea lor provincială. Evident, alături de sintagma limbă română era utilizată sintagma limbă moldovenească cu sensul „limbă română vorbită în Moldova”.
În fine, să reţinem că sintagmele limbă română şi limbă moldovenească se aflau în raport de complementaritate, până la mijlocul secolului al XIX-lea, adică erau folosite alternativ în calitate de sinonime, realitate specifică pentru Moldova, dar nu şi pentru Muntenia sau Transilvania. Odată cu Unirea Principatelor din 1859, îmbinarea limbă română s-a generalizat, obţinând, totodată, statut terminologic. De acum înainte, îmbinarea limbă moldovenească se întâlneşte sporadic, iar adjectivul moldovenesc nu se mai foloseşte cu referire la limbă, ci numai ca atribut al unor substantive de tipul oraş, târg, grai, localitate, pronunţie, sat, specific, vorbire etc.
În seria factorilor negativi care blochează revenirea la normalitate a limbii române în Republica Moldova identificăm elementele etnice străine, care au fost aduse aici în masă compactă, fiind angajaţi în organele de partid şi de sat sovietice, în structurile represive ale regimului sovietic (securitate, armată, miliţie), pe posturi de ingineri şi de muncitori calificaţi bine remuneraţi şi beneficiind de o multitudine de privilegii etc. Tocmai aceste elemente etnice şi ascendenţii lor, adică toţi nostalgicii sovietici, fie că refuză să studieze limba română, fie că se opun cu toate forţele existente sau inventate introducerii limbii române în viaţa politică, socială, economică şi spirituală a comunităţii noastre. Elementul respectiv este fortificat cantitativ de contingentul de autohtoni fie din ignoranţă, fie din interes material, fie din prostie elementară. Forţele politice care se declară adepţi ai moldovenismului primitiv nu o fac din convingere, ci din interes personal, electoral, din dorinţa de a parveni foarte repede şi cât mai sus.
După declararea Independenţei, nostalgicii, forţele ostile independenţei şi ignoranţii au continuat să mizeze pe ideea existenţei unei „limbi moldoveneşti” şi a unui „popor moldovenesc”. Şi au procedat în acest fel din cauză că erau fie îndoctrinaţi de ideologia sovietică, fie în serviciul serviciilor secrete ruseşti, fie ignoranţi (dar mai puţin probabil).
Dacă până adineauri adepţii moldovenismului erau, de cele mai multe ori, străinii, nostalgicii şi agenţii regimului sovietic, în prezent aceştia sunt oameni politici, mulţi dintre care la declararea Independenţei nu aveau decât 10-20 de ani, şi nu ne rămâne decât să-i bănuim de colaboraţionism cu forţele străine, ostile independenţei Republicii Moldova, forţe care, fiind conştiente de ireversibilitatea revenirii la URSS, fac tot posibilul pentru a ţine Republica Moldova în zona de influenţă politică şi economică a Rusiei, chiar dacă aceasta se declară susţinătoare ardentă a principiilor democratice, rămânând în realitate tot atât de avidă de teritorii străine ca şi predecesoarea sa, URSS (a se vedea în această ordine de idei agresiunea Rusiei asupra Republicii Moldova, a Georgiei şi asupra Ucrainei).
Am insistat extrem de mult asupra primei probleme luate în discuţie şi aş putea să închei, dar nu înainte de a formula câteva concluzii edificatoare, în opinia noastră.
- Denumirea corectă a limbii noastre este limba română.
- În Europa de est nu există un alt popor decât poporul român.
- Recunoaşterea acestor adevăruri ştiinţifice nu exclude posibilitatea existenţei unui stat român independent în raport cu România (situaţii similare există şi în alte zone ale lumii).
- Existenţa viitoare a Republici Moldova depinde de cetăţenii ei şi mai ales de majoritarii românii, iar dacă la un moment dat aceştia vor dori să realizeze Unirea cu România, nu au decât să o realizeze cât mai curând posibil.
- Partidele antiunioniste sunt prin excelenţă partide antiromâneşti, iar electoratul lor este masa de nostalgici, de străini şi de ignoranţi inconştienţi.
- Necesitatea de a rezerva Academiei toate drepturile asupra problemelor referitoare la ştiinţă în general şi la lingvistică, literatură, istorie, cultură şi etnologie în particular, pentru a exclude orice imixtiune a politicului în aceste probleme, drepturi care urmează să fie transmise Academiei printr-o decizie specială a Parlamentului, iar dispoziţiile acesteia asupra problemelor respective să aibă statut de lege. În felul acesta partidele cu pretenţii de conducător al societăţii îşi vor concentra atenţia şi activitatea lor asupra problemelor politice, economice, culturale şi spirituale în genere, fără a se aventura în discuţii pseudoştiinţice sterile, cale pe care ajung cu facilitate în vârful piramidei statale. Deci, jos plutocraţia, minciunocraţia, locvacitatea, logoreea, mistificarea şi falsurile sovietice! Unicul criteriu să fie meritocraţia! Cine poate face treabă să vină la putere! Acesta ar fi, în principiu, răspunsul la prima Dvs întrebare.
– Ce problematică cercetează în prezent savanţii filologi de la Academie? Care e raportul dintre aspectul teoretic şi cel practic al elaborărilor ştiinţifice?
– Proiectele de cercetare asupra cărora activează angajaţii Institutului de Filologie sunt următoarele: 1. Evoluţia literaturii române, folclorului şi a teoriei literaturii în context european şi universal (perioada de realizare 2015-2018). Directorul proiectului – acad. Mihai Cimpoi. 2. Direcţii actuale în cercetarea limbii române (perioada de realizare 2015-2018). Directorul proiectului – dr. Ion Bărbuţă. 3. Portal de resurse lingvistice pentru limba română (perioada de realizare 2015-2018). Directorul proiectului – dr. hab. Inga Druţă. Primul proiect se referă la literatură, folclor şi teoria literaturii, iar celelalte două – la lingvistică, primul din ele având mai curând o orientare teoretică şi aplicativă, iar cel de-al doilea – o direcţie preponderent aplicativă.
Îmi vine greu să identific o corelaţie matematică exactă între aspectul teoretic şi cel practic, dar am certitudinea că aspectul practic, aplicativ este dominant, dat fiind că orice cercetare lingvistică (şi nu numai!) se fondează, mai întâi, pe materiale de limbă concrete, chiar dacă este vorba de direcţiile actuale de cercetare a limbii române, întrucât direcţiile noi de cercetare nu se pot realiza decât în paralel sau în baza celor tradiţionale. O atenţie specială se acordă cercetării influenţei limbii engleze asupra limbii române, urmărindu-se cum se produce această influenţă asupra limbii române din Republica Moldova şi din România şi identificându-se identitatea în diversitate. De altfel, proiectele noastre de cercetare sunt în perfectă concordanţă cu programul de activitate a Guvernului pentru perioada 2015-2018 privind „Promovarea cercetărilor interdisciplinare orientate spre soluţionarea provocărilor societale (salvgardarea identităţii şi patrimoniului cultural, creşterea calităţii şi speranţei la viaţă, conservarea biodiversităţii şi securitatea ecologică, generarea de cunoaştere, implementarea inovaţiilor şi a transferului tehnologic) din sursele bugetului de stat şi din surse externe”.
În fine, în paralel cu proiectele instituţionale, se elaborează o serie de teze de doctorat în problemele teoretice (variabilitatea în limbă, stilurile funcţionale ale limbii, valorile pragmatice ale limbii, istoria limbii, etimologia etc.).
Nu sunt lipsite interes, mai ales de interes practic, cercetările de cultivare a limbii în procesul de globalizarea şi multiculturalism. De această dată nu este vorba numai de invazia englezismelor (unităţi lexicale, expresii etc.), dar şi de perpetuarea unor abateri de la normă moştenite din perioada sovietică. Dacă generaţia trecută de 40 de ani, care continuă să facă uz de unele calcuri din rusă în timp ce există echivalente româneşti tradiţionale, poate fi culpabilizată de influenţa limbii ruse, atunci mai puţin explicabilă este perpetuarea acestor abateri în limbajul unor tineri. A se vedea, de exemplu: a merge vorba pentru a fi vorba, a face o concluzie pentru a trage o concluzie, în dependenţă de pentru în funcţie de etc. Cu atât mai grav este că astfel de „mostre” de exprimare îşi află locul „binemeritat” în presa scrisă şi în cea audio-vizuală, mai ale în procesul de subtitrare a filmelor străine.
– Noi, jurnaliştii, apelăm zilnic la dicţionare pentru a ne documenta referitor la anumite aspecte controversate din limba română. Cât de des filologii simt necesitatea de a consulta dicţionarul?
– Evident, activitatea jurnalistică necesită operativitate, ceea ce lipseşte autorul de posibilitatea de a se documenta, mizând, de cele mai multe ori, numai pe cunoştinţele acumulate anterior. Dar atunci când vine vorba de a elabora un material publicistic bine argumentat, documentat şi corect din punct de vedere lingvistic, jurnalistul este obligat, în virtutea meseriei practicate, să apeleze la dicţionare, la gramatici. Să reţinem că dicţionarele explicative nu conţin numai informaţii cu privire la semantica unităţilor lexicale, ci şi informaţii ortoepice (pronunţia, accentul), gramaticale (declinarea, conjugarea, formele de plural, de feminin, de genitiv-dativ etc.) şi stilistice (livresc, savant, regional, arhaic, neologic, argotic, indecent etc.,), fapt ce permite consumatorilor de dicţionare să se edifice în problema folosirii corecte a unităţilor lexicale şi de construire corectă a frazelor.
Ar fi o eroare ireparabilă, dacă am afirma că filologii în general şi lingviştii în particular nu au nevoie de a se adresa la dicţionare pentru a verifica, pentru a se convinge de un anumit fapt. Mai mult decât atât, cu cât mai multe cunoşti, cu atât mai multe îndoieli ai, de aceea consulţi dicţionarul de fiecare dată când urmează să formulezi un anume verdict în probleme de corectitudine de limbă.
– Cum apreciaţi calitatea dicţionarelor noastre? Ce trebuie să facă o persoană (care nu are studii filologice) în cazul când nu găseşte în ele anumite aspecte care o interesează? Bunăoară, zilele acestea o cititoare a noastră ne-a întrebat de ce nu poate găsi în dicţionar îmbinarea rechizite bancare. RECHIZÍTE s. f. pl. Totalitatea obiectelor de scris (cerneală, creioane, peniţe, radiere etc.) necesare elevilor, funcţionarilor etc.; accesorii pentru scris (în birouri). – Din germ. Requisit.
– Cineva din lexicografii francezi declara sentenţios că şi cel mai prost dicţionar este mai bun decât lipsa unui dicţionar. Din aceste considerente putem afirma că orice dicţionar este util în funcţie de destinaţia, tipul şi volumul său. De regulă, utilizatorilor ordinari de dicţionare le sunt destinate dicţionarele explicative generale, care se vând în librării (DEX; DEXI), acestea fiind suficiente pentru un om cu un nivel de cultură suficient de avansat. În situaţia în care unitatea lexicală căutată nu este atestată în dicţionar, există două eventuale posibilităţi: 1) cuvântul respectiv nu există în limba română sau este un termen special, din care motiv urmează să fie consultat un dicţionar special (în cazul cititoarei Dvs, ar fi indicat un dicţionar financiar-bancar) şi 2) cuvântul urmează să fie căutat într- un dicţionar bilingv obişnuit sau poliglot de termeni fie economici, fie financiari-bancari (de exemplu, rus-român).
Prin urmare, nu există situaţii fără soluţie, ci indolenţă incurabilă, lipsa de dorinţă de a depune un efort minim pentru a ne documenta. În ceea ce priveşte sintagma aberantă rechizite bancare, vă informăm că ea reprezintă un calc nereuşit din rus. реквизиты банка sau банковские реквизиты. În limba română, substantivul rechizite are numai sensul „totalitatea obiectelor de scris (cerneală, creioane, peniţe, radiere etc.) necesare elevilor, funcţionarilor etc.; accesorii pentru scris (în birouri)”. Echivalentul românesc corect pentru реквизиты банка este date bancare (sinonim: date de identificare ale băncii).
– Agenţia IPN a avut un ciclu de materiale privind corectitudinea exprimării, în cadrul căruia cititorii ne-au adresat multe întrebări (unele chiar interesante prin aspectul lor controversat de tratare). Vă rugăm să ne răspundeţi la câteva dintre ele:
1) Cum este corect: 30 de milioane de lei vor fi alocate/alocaţi? În acest an vor fi reparaţi/reparate 300 de kilometri de drum/drumuri?
– 30 de milioane de lei vor fi alocaţi (acordul se face cu lei, nu cu milioane); vor fi reparaţi 300 de kilometri de drum (acordul se face cu kilometri, dar nu cu sute). A se vedea: Gramatica limbii române. Acordul adjectivului cu substantivul determinat.
2) Cum este corect: Conferinţă de presă „la tema”, „cu tema” sau „pe tema”?
– Forma corectă este conferinţă de presă cu tema, întrucât aşa este atestată la scriitorii noştri clasici şi contemporani. Mai întâlnim şi: conferinţă de presă despre crimă (Ted Anton), conferinţă de presă la Casa Tineretului (Mircea Nedelciu), o conferinţă de presă pentru sfinţi şi îngeraşi (Rodica Ojog-Braşoveanu).
3) O întrebare cu privire la denumirea oraşelor în genitiv-dativ: la Chişinău avem o stradă care se numeşte Calea Ieşilor, dar am auzit foarte des forma Iaşiului. Şi ce să facem cu Bălţi, este corect să spunem populaţia Bălţiului sau populaţia Bălţilor?
– Forma Calea Ieşilor este învechită, dar deţine, în schimb, o pronunţată coloratură poetică. Totodată, este corect populaţia Bălţiului (Mioara Avram) sau populaţia oraşului Bălţi, în timp ce formele de plural sunt învechite.
4) E corectă formularea: „un om a murit căzând de la etaj” pentru a comunica faptul că omul a căzut şi apoi a murit (acţiunile nu sunt concomitente)?
– Aici gerunziul nu arata succesiunea acţiunilor, ci cauza şi, prin urmare, expresia respectivă urmează să fie descifrată în felul următor: un om a murit, deoarece a căzut.
5) Vă rog să-mi spuneţi dacă acest titlu din presă este corect: „Austria îi va ajuta Moldovei să procure autospeciale pentru salvatori şi pompieri?”
– Expresia este incorectă, deoarece regimul verbului este un nume în acuzativ, dar nu în dativ. Se spune, deci, a ajuta pe cineva, nu cuiva.
6) Am o întrebare despre scrierea corectă a numelui râului Bîc sau Bâc?
Deseori l-am văzut scris cu „î”, chiar când restul textului era cu „â”.
– În prezent, sunt în vigoare normele ortografice ale limbii române adoptate de Academia Română în 1993 şi care au fost acceptate şi de Academia de Ştiinţe a Moldovei, urmând ca propunerea în cauză să fie susţinută de Guvern, iar Ministerul Educaţiei să emită o dispoziţie adresată instituţiilor gimnaziale, liceale şi universitare privind scrierea lui â din a şi la formele sunt, suntem şi sunteţi.
Referitor la textul scris cu â, urmează să reţinem că, în conformitate cu ortografia nouă, toponimele şi hidronimele de asemenea se scriu cu â din a: Bâc, Hânceşti, Mândreşti. Se admite, ca excepţie, scrierea cu î din i a unor numele proprii de persoane care s-au impus prin tradiţie.
7) În unele cazuri, chiar şi pentru vorbitorii nativi de română, este complicat să aleagă prepoziţia potrivită. Bunăoară: În lista de candidaţi/Pe lista...; În ordinea de zi figurează …/ Pe ordinea de zi…
– Se spune corect şi în lista, şi pe lista; şi pe ordinea de zi, şi în ordinea de zi (în funcţie de contexte). Confruntă în această ordine de idei următoarele exemple edificatoare: o şedinţă cu un singur punct pe ordinea de zi (Galan); Stau de vorbă, la masa lor obicinuită într-o berărie, despre chestiunile la ordinea zilei (Caragiale). În asemenea situaţii nu este vorba atât de cunoaşterea gramaticii limbii române, cât de abilităţile native, tradiţionale de asimilare a limbii odată cu laptele matern.
8) Pentru că intrăm foarte curând în campanie electorală, toată lumea vorbeşte despre candidaţi PE/ÎN liste electorale şi despre concurenţi ÎN/PE buletinul de vot. În engleză e ON the list (adică, PE), în rusă e В списке (ÎN), dar în română?
– În funcţie de context, sunt corecte ambele variante: candidat pe lista… (urmează denumirea partidului), a figura pe lista democraţilor, dar şi schimbări în lista…; înscris în lista…; pot fi găsite în lista…., a introduce în lista electorală. Şi de această dată nu este vorba atât de cunoaşterea gramaticii limbii române, cât de abilităţile native, tradiţionale de asimilare a limbii odată cu laptele matern.
9) Aş dori să precizez formele unor substantive: tort/tortă; torturi/torte; foarfece/foarfecă; foarfece/foarfeci?
– Formele preferate de dicţionare sunt: un tort - două torturi; un foarfece – două foarfece (v. DOOM 2005), ambele substantive fiind de genul neutru, deşi dicţionarele atestă şi variantele feminine: o tortă – două torte, o foarfece – două foarfece.
10) Întrebare: Pastele sunt italieneşti, poporul este însă italian. Dar cum este folclorul, fotbalul? Interpretul este francez, dar cum sunt cântecele interpretate de acesta, franceze sau franţuzeşti. Care este regula, când aleg o formă sau alta? Şi încă o întrebare: care este forma românească/română pentru statul care îşi are capitala la Minsk: Belarus sau Bielorus, Bielorusia? Reprezentanţii acestei ţări sunt belaruşi, bielorusi, altfel?
– Nu există o regulă scrisă. Prin tradiţie, s-au impus formele „scurte” (român, italian, francez etc.) cu referire la lucruri sau fenomene spirituale, mai „înalte”: limba română, popor italian, spirit francez, iar pentru lucruri şi fenomene mai „telurice”, mai concrete, forma lungă. Totodată, aceste forme „scurte” au o dublă valoare: de substantiv (un italian stabilit la Chişinău) şi de adjectiv (vals italian). Cu valoare adjectivală, formele „scurte” nu sunt perfect substituibile, întrucât nimeni nu spune *votcă rusă, *păpuşă rusă, *cântec rus, ci votcă rusească, păpuşă rusească, cântec rusesc. În unele contexte, se pot folosi ambele forme pentru acelaşi cuvânt determinat, dar există o diferenţă de registru: limba română – limba românească; cântec francez – cântec franţuzesc (dar numai aluat franţuzesc). Fiecare vorbitor trebuie să caute sintagmele încetăţenite şi să scrie sau să vorbească aşa cum simte. Mai mult, formele „pline” franţuzesc, italienesc, românesc, rusesc, turcesc etc. comportă o anumită doză de coloratură arhaică, din care cauză unii cunoscători subtili de română le preferă, le acordă prioritate, dar acesta nu este un motiv plauzibil de a le declara incorecte. Preferinţele sunt uneori dominante în limbă, întrucât „de gustibus et coloribus, non disputandum”.
Denumirea statului Bielorusia se scrie aşa cu referire la perioada de până la obţinerea independenţei, regula de ortografiere a cuvintelor din limbile slave specificând că acestea se transliterează în română; cu referire la perioada actuală (după ’91), se consideră corectă forma Belarus (v. DOOM 2005), aceasta de asemenea reprezentând o transliterare a substantivului propriu din limba belorusă. Un tratament identic vom aplica şi în cazul substantivelor belarus şi bielorus.
11) Săptămâna trecută, am fost invitată la Zilele Filmului Chinezesc, iar în această săptămână, încep Zilele Filmului Italian. Să le propunem organizatorilor unificarea formelor, ca şi în cazul denumirilor celor două străzi: Armeană / Armenească şi Bulgară / Bulgărească?
– Şi în acest caz, sunt corecte ambele forme, deşi formele cu sufixul –esc: armenesc, bulgăresc, chinezesc, italienesc etc., ca şi derivatele precedente analizate anterior, au o coloratură puţin arhaică, din care cauză unii vorbitori de română le acordă prioritate, fără ca acesta să fie un argument plauzibil de a fi etichetate incorecte. A se consulta: Marele dicţionar ortografic al limbii române. Bucureşti: Editura Litera Internaţional, 2005.
12) Declaraţii în acest sens au fost făcute de (către) ministrul economiei. Este sau nu necesară prezenta cuvântului către în construcţia de mai sus şi în altele de acelaşi fel? Mi s-a recomandat de mai multe ori această formă, dar nu am o explicaţie.
– În principiu, sunt corecte ambele forme: declaraţie făcută de ministru şi declaraţie făcută de către ministru. Aşadar, locuţiunea prepoziţională de către introduce numele autorului unei acţiuni la pasiv: ajutorul dat de către prietenii lui; eliberarea oraşului de către militari şi are o semnificaţie identică cu cea a prepoziţiei de: ajutor dat de către Ion = ajutor dat de Ion; eliberarea oraşului de către armată = eliberarea oraşului de armată etc. Prepoziţia către este polisemantică şi am dori să evidenţiem încă o semnificaţie a acesteia care beneficiază de o frecvenţă relativ mare în registrul popular al limbii române. Este vorba de exprimarea ideii de destinaţie, ca în exemplele ce urmează: a se adresa către ministru şi a se adresa ministrului.
În fond, sunt corecte ambele forme, prioritatea lui de către constând în faptul că, deşi are o oarecare nuanţă arhaică, contribuie în mod decisiv la dezambiguizarea mesajului.
13) Aş avea şi eu o întrebare: Eu am trebuit să citesc/a trebuit să...; tu ai trebuit să/a trebuit să... Ca şi în exemplele: Eu am vrut să...; tu ai vrut să... Cum e corect totuşi?
– În cazul verbului a trebui, urmează să avem în vedere că acesta are la persoana a III-a singular forma trebuie, dar şi forma trebuieşte, considerată în prezent formă rară şi învechită. Cu subiectul logic în dativ, verbul are sensul „a avea nevoie”: Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvânt, nevoia îl va iscodi... după logica limbii (Russo); Chelbosului tichie de mărgăritar nu-i trebuie (Negruzzi); Nu-mi trebui-a ta milă, nu vreau a tale daruri (Alecsandri); Dar pentru ca să poată scrie, îi trebuia linişte (Vlahuţă). Ca verb unipersonal şi impersonal verbul a trebui este urmat, de regulă, de o propoziţie secundară introdusă prin să sau, învechit, de un infinitiv şi are sensul „e necesar să; e obligatoriu să; se cere neapărat să; e în firea lucrurilor să”: Ea trebui de el în somn aminte să-şi aducă (Eminescu); Face cum poate de leagă el gârneţul unde trebuia (Creangă); Porunceşte-mi ce trebuie să fac (Ispirescu); Trebuie să renunţ cu totul la aşa falnice năzuiri (Odobescu); Primul om pe care trebuia să-l văd... era, fireşte, judecătorul (Galaction); iar dacă, fiind tot unipersonal şi impersonal, este urmat de o propoziţie secundară introdusă prin să sau, regional, că, are sensul „a fi probabil sau posibil, a se putea presupune”: Ce amar trebuie să fie în sufletul lui (Negruzzi); Asta trebuie să fie scânteie din gâtejile culese de Malca (Creangă); La noi, la câmp trebuie să fi răsărit [luna] de-un ceas de vreme (Cezar Petrescu).
În fine, acelaşi verb a trebui poate avea valoare personală: Două rele mari... robia şi proprietatea cea mare trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor (Bălcscu); În cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape (Ispirescu); Odată puşi pe drum, copiii trebuiau să dea din mâini să-şi câştige dreptul la existenţă (Călinescu); iar uneori, dar rar, propoziţia secundară care urmează după acest verb poate fi înlocuită printr-un participiu: Prescripţiile medicului trebuie urmate. Mândră, buze dizmierdate, Trăbuire-ar sărutate.(Hodoş P.). Aşadar, verbul a trebui este, de regulă, impersonal (şi unipersonal) şi, prin urmare, este corect eu a trebuit să…, eu trebuia să…
14) Care este prepoziţia recomandată înaintea substantivului scenă?. Am întâlnit atât pe (Premieră pe scena Teatrului Naţional de Operă şi Balet), cât şi în (În scenă vor urca artişti din 18 ţări). Sunt acceptate ambele?
– Conform tradiţiei de exprimare, sunt corecte ambele forme, probă concludentă servind exemplele de utilizare, în literatura clasică, a sintagmelor în scenă şi pe scenă, micile eventuale deosebiri referindu-se fie la context, fie la eufonia textului, fie la gustul emiţătorului de mesaj: Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actori-n scenă, Te momeşte în vârteje (Eminescu); Actorul, pe sub masca ce pe scenă şi-a luat, Pe când râde, are-n pieptu-i al său suflet sfâşiat (Macedonski); Când d-na Pascali apăru pe scenă, i se aruncară buchete şi cununi de flori (Călinescu). Mai mult ca atât, în limba română există expresiile a pune pe scenă şi a pune în scenă, având sensurile „a reprezenta pe scenă” şi, respectiv „a regiza”.
15) Marea majoritate, pleonasm sau nu?
– În acest caz, nu este vorba de un pleonasm, deoarece majoritatea poate fi şi mică (de exemplu, 51%). Mai mult, există expresiile majoritate absolută „număr de voturi egal cu cel puţin jumătate plus unu din totalul voturilor exprimate” sau „număr de participanţi egal cu cel puţin jumătate plus unu din totalul reglementar” şi majoritate relativă „numărul cel mai mare de voturi obţinut de cineva în raport cu voturile obţinute de fiecare concurent în parte”.
16) Când sărbătorim Ziua Limbii Române: pe/la/în 31 august?
– Unii serbează Ziua Limbii române pe 31 august, alţii la 31 august, iar în România se marchează în 31 august. Prin urmare, toate formele sunt corecte, dacă nu avem motive (asonanţe dezagreabile, repetări agasante etc.) plauzibile pentru a varia exprimarea.
– Pe când aşteptăm un nou dicţionar explicativ ce ar include cât mai multe aspecte de care se interesează cei care vor să comunice într-un limbaj exemplar, evitând greşelile? Vorbim despre un dicţionar util pentru toată lumea: şi pentru cei cu studii filologice, dar îndeosebi pentru cei cu studii nefilologice. Vor fi cooptaţi, de rând cu savanţii teoreticieni, şi lingvişti practicieni?
– În general, pentru vorbitorii comuni, normali, obişnuiţi de limbă română, avându-se în vedere oamenii cu un nivel mediu de cultură (caracteristică determinantă pentru cea mai mare parte a populaţiei noastre), sunt suficiente dicţionarele de uz general de tipul Dicţionar explicativ al limbii române (Bucureşti; Editura Univers Enciclopedic, 1996, 1998, 2009, 2012, 2016), sau Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (Chişinău: Editura Arc şi Efitura Gunivas, 2007). În probleme de ortografie (inclusiv pronunţie şi accent) cel mai indicat este Marele dicţionar ortografic al limbii române. Bucureşti: Editura Litera Internaţional, 2005. Dicţionarele enumerate conţin, în principiu, toate informaţiile de ordin fonetic, lexico-semantic, gramatical, ortografic şi stilistic referitoare la limba română. Evident, s-au elaborat, se elaborează şi se vor elabora atât dicţionare de uz general, dicţionare pentru elevi, cât şi dicţionare tezaur sau terminologice, cele două din urmă având un destinatar special (fie lingviştii şi specialiştii în spiritualitatea românească, fie oamenii de ştiinţă din anumite domenii). Incontestabil, dicţionarele reprezintă un suport practic şi metodic de cunoaştere a limbii materne, dar pentru a dispune de cunoştinţe solide în domeniul limbii se cere o asimilare temeinică a gramaticii (în primul rând a morfologiei, care studiază totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuinţări, şi, în al doilea rând, a sintaxei, care studiază modul combinării cuvintelor în propoziţii şi modul combinării propoziţiilor într-o frază, precum şi regulile aferente în vederea realizării comunicării între oameni).
Aş avea, de altfel, o anumită reticenţă în raport cu sintagma lingvişti teoreticieni. Motivul reticenţei mele rezidă în faptul că orice lingvist-lexicograf nu poate elabora un dicţionar serios fără a deţine cunoştinţe solide de lexicologie, lexicografie, stilistică şi de gramatică, adică nu putem eticheta pe un lingvist autor de dicţionare ca fiind doar un practician, fără a stăpâni cunoştinţele teoretice necesare. Într-un cuvânt, în lingvistică este exclusă relaţia antinomică teoretician/practician. Prin urmare, lingviştii care elaborează dicţionare dispun de dexterităţile practice necesare şi de volumul de cunoştinţe teoretice din domeniul lexicografiei.
Şi încă un moment. Aţi formulat finele întrebării în felul următor: Vor fi cooptaţi, de rând cu savanţii teoreticieni, şi lingvişti practicieni? M-a scandalizat într-un fel sintagma de rând cu care pare a fi un calc ad litteram al rusescului наряду с, ceea ce pe româneşte s-ar traduce prin „alături de; împreună cu”. Desigur, în română există locuţiunea de rând cu două semnificaţii distincte: „1) din popor, fără rang” şi 2) „lipsit de strălucire; comun, obişnuit; vulgar”, fără a avea ceva în comun cu *de rând cu.
– În DOOM-2, pag. XCII, e inclusă următoarea explicaţie: „Numeralul „12” (...) trebuie folosit la forma de feminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece (...)”. E o greşeală aici? Din ce cauză mai multă lume zice „ora doisprezece”?
– Dacă am fi mai duri, am putea declara că lumea se exprimă în acest fel pentru că e incultă. DOOLM-2 are dreptate când afirmă că numărul 12 se foloseşte cu formă de feminin când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, întrucât substantivul oră este feminin, iar numeralul se acordă cu acesta în gen. Spune cineva ora doi? După substantivul ora (de genul feminin), numeralele 2, 12 şi 22 trebuie folosite la feminin.
Se ştie că numeralul cu valoare adjectivală (subordonat unui substantiv) se acordă cu substantivul determinat în gen, număr şi caz. Astfel se spune, douăzeci şi una de ori, pentru că substantivul ori este de genul feminin (compară cu prima oară, de două ori). La fel este corect să se spună douăsprezece mii, pentru că substantivul mii din componenţa numeralului compus este de genul feminin (o mie, două mii). Mai ales că nimeni nu spune *doi mii sau *doisprezece mii. În unele cazuri este folosit greşit masculinul în locul femininului. Astfel se spune douăzeci şi una de puncte, în loc de douăzeci şi unu de puncte, cum este corect. Totodată, este necesar să reţinem că numerele 1 şi 21, în acelaşi context, se folosesc la forma de masculin: ora unu, ora douăzeci şi unu.
În definitiv, cu referire la substantivul dată, se cere să reţinem că s-a acceptat atât femininul, cât şi masculinul: doisprezece/douăsprezece iunie, douăzeci şi doi/douăzeci şi două decembrie, explicaţia fiind următoarea: femininul trimite la zi, iar masculinul, la denumirile lunilor, care sunt masculine (un octombrie, un august).
– Cetăţenii noştri se adresează cu astfel de întrebări la Institutul de Filologie? Ce alte aspecte îi interesează? În ce mod le răspundeţi?
– Se adresează, dar nu numai cetăţenii, adică persoanele fizice, ci şi persoanele juridice, întrebările celor din urmă fiind mult mai complicate. Dar, slavă Domnului!, dispunem de un serviciu de limbă în cadrul Centrului Terminologic (director, dr. hab. Inga Druţă), care stă la dispoziţia ambelor tipuri de persoane!
– Formulaţi, vă rog, un mesaj pentru cititorii Agenţiei de ştiri IPN
– Ce le-aş putea ura cititorilor şi angajaţilor Agenţiei de ştiri IPN? Chiar cu riscul de a fi calificat banal, Vă urez, în primul rând, sănătate, iar, în al doilea rând, mult noroc, fericire şi succese în tot ce faceţi! Şi pentru ca fericirea să fie completă, Vă urez înţelepciune, dragoste de neamul nostru românesc, atitudine pioasă faţă de strămoşi, tradiţiile noastre străvechi şi pentru limba noastră românească, căci fiecare dintre noi este ce este şi ajunge ce ajunge numai şi numai prin limba sa maternă. Să ne cunoaştem limba maternă, să o studiem pentru a putea exprima toată gama de trăiri sufleteşti şi spirituale şi tot spectrul de noţiuni intelectuale. Încă Carol Magnificul a constata că limba pentru om nu este doar un simplu mijloc de comunicare, ci este factorul determinant care-l face om. În plus, jurnaliştilor le doresc onestitate, demnitate, fermitate, verticalitate şi fidelitate faţă de deontologia profesională şi V-aş mai dori un trai demn într-un stat liber de corupţie, hoţi, mincinoşi, coţcari, farisei şi derbedei, iar dacă nu ne va reuşi să edificăm un asemenea stat, să realizăm cât mai curând ReUnificarea ţării!
Sărbători fericite!