 |
|
|
Kalman Mizsei |
|
Evoluţia Ucrainei şi Moldovei de la independenţa lor încoace oferă multe comparaţii utile. Similaritatea poate cea mai remarcabilă este că viitorul ambelor ţări depinde enorm de faptul dacă ele vor fi capabile să se reformeze radical astfel încât să prevaleze principiul statului de drept. Conceptul statului de drept este la fel de complex ca şi cel al democraţiei, dar există un simplu test care să demonstreze dacă o ţară este democratică, iar principiul statului de drept prevalează. În ce priveşte prima parte, dacă se organizează alegeri în mod regulat şi ele sunt competitive, în sensul în care nu se cunoaşte din timp câştigătorul, atunci ştim că acea ţară este în principiu democratică. Mai profundă sau mai superficială, dar democraţia elementară există acolo.
Statul de drept vs statul criminal
La fel, dacă într-o ţară oamenii preponderent se pot adresa instanţei de judecată având încrederea că justiţia va triumfa, atunci ştim că statul de drept e la el acasă. Sunt mai multe categorii de calitate a statului de drept, dar, în esenţă, fie acesta există, fie nu. În ce priveşte fosta Uniune Sovietică, incontestabil, ţările baltice au îmbrăţişat statul de drept, chiar dacă nu totul e perfect. În acelaşi timp, în Rusia putem cunoaşte cu mult înaintea alegerilor cine va fi câştigătorul: asta nu o decide poporul, ci Putin. La fel, în instanţe învingători ies cei puternici şi bogaţi, fără dubiu. Moldova şi Ucraina sunt democraţii, însă până când instituţiile statului de drept nu vor prinde rădăcini mai adânci, acestea rămân a fi democraţii fragile şi nu pot prospera economic.
Mai mult, alternativa radicală a statului de drept, statul criminal, ameninţă existenţa statului independent, în condiţiile în care Rusia doreşte reîntoarcerea lor la statutul de colonii sau cel puţin de state vasale.
Corupţia este esenţa sistemului
Cazul Georgiei este şi el foarte interesant, pentru că în perioada de după Revoluţia Rozelor, ţara a implementat reforme de succes şi, spre deosebire de Ucraina şi Moldova, anume în direcţia consolidării instituţiilor statului de drept, în special independenţa instanţelor de judecată. Atunci când occidentalii vorbesc despre corupţia din Europa de Est, rareori se înţelege adevărata natură şi proporţiile problemei: corupţia este esenţa sistemului în procuratură şi judecătorii; autorităţile fiscale, cele vamale şi organele de securitate internă operează mai degrabă ca o structură de crimă organizată decât cum s-ar cade unor funcţionari publici, lăsând corupţia să pătrundă în toate domeniile vieţii, începând de la grădiniţă.
Revoluţii fără finalitate imediată
Cel mai încurajator lucru e că în ultima vreme, atât în Ucraina, cât şi în Moldova, segmente mari şi influente ale societăţii declară că li s-a terminat răbdarea, ridicându-se în susţinerea demnităţii cetăţenilor. În Ucraina, revoluţia din iarna 2013-14 a măturat de la putere clica ce dorea să „posede” statul. Totuşi, de la acest semn foarte încurajator de activism civic e o cale foarte lungă până la sarcina colosală de a reforma statul astfel încât acesta să servească cetăţenii în loc să îi oprime. Cele două revoluţii, însă, nu au reuşit să producă lideri în Ucraina care să poată prelua vârful puterii în stat de la garda veche. Aceasta a produs, pe de altă parte, organizaţii think-tank care sunt capabile să elaboreze programe de reforme detaliate şi să monitorizeze implementarea lor. În calitate de şef al Misiunii de Consultanţă a Uniunii Europene, am comunicat intens cu aceşti experţi. Ei reprezintă o speranţă importantă pe termen lung. În acelaşi timp, din mai multe lucruri importante pe care le-am învăţat din această activitate, unul este acesta: chiar şi unii experţi locali greşesc crezând că într-o situaţie în care lipseşte statul de drept este suficient (sau cel mai important) să schimbi legile.
Statul de drept eliminat din poliţie, procuratură, instanţe
Deşi este într-adevăr necesar să avem legi şi regulamente bune, în astfel de situaţii în care imaginea justiţiei este joasă din cauza activităţii defectuoase a instanţelor, mecanismele neformale de administrare a actului de (in)justiţie joacă un rol enorm. Bunăoară, prietenul meu Roman Romanov de la Fundaţia Renaissance/Відродження a publicat un studiu revelator privind practicile utilizate în detenţia preventivă, care demonstrează în mod clar că principiul statului de drept este încălcat sistematic în activitatea secţiilor de poliţie din Ucraina. Din experienţa mea, acelaşi lucru e valabil şi în privinţa judecătoriilor: în pofida legilor modificate, procurorii practic rămân „la putere”, iar independenţa judecătorilor este formală şi nu efectivă. Şi, desigur, mitele „lubrifiază” tot procesul.
Schizofrenie demoralizatoare şi lideri nenăscuţi
Ceea ce face schimbarea sistemului atât de dificilă, atât în Ucraina, cât şi în Moldova, este, în primul rând, existenţa unei logici interne: de vreme ce majoritatea covârşitoare a populaţiei participă la proces, producerea unei schimbări radicale este dificilă. În plus, în ambele ţări nu există o memorie istorică în rândul majorităţii populaţiei despre un sistem în care puterea să fie guvernată de lege şi să nu fie sistematic abuzată de cei care o deţin. Oamenii trăiesc într-un fel de schizofrenie: îi scoate din sărite atunci când cei de la putere fură, dar practica tranzacţiilor ilegale este atât de demoralizator de frecventă, încât hotărârea de a schimba lucrurile se înmoaie.
Reflexele sovietice, de asemenea, rămân puternice, salariile cinovnicilor şi judecătorilor, procurorilor, deputaţilor etc. sunt mici, iar oamenii cred că asta e corect: dar acest lucru nu face altceva decât să alimenteze corupţia sistemică. Ar fi de dorit ca revoluţiile să producă acel tip de lideri naţionali care să fie capabili să împingă politic reformele. Or, asta nu s-a întâmplat nici în Ucraina, nici în Moldova. Sub anumite aspecte, evenimentele în masă din Moldova în anul 2009 păreau să fi lansat astfel de lideri; însă aşteptările nu s-au materializat şi au fost înlocuite cu dezamăgiri profunde în societate.
Ucraina: trei în unu
În Ucraina, începând cu Revoluţia Demnităţii, a existat o luptă puternică pentru o reformă constituţională. Iniţial, scopul acesteia a fost: a) de a slăbi rolul preşedintelui, întrucât influenţa puternică a lui Ianukovici a fost pe bună dreptate văzută drept una din cauzele lucrurilor proaste care s-au produs în timpul guvernării sale; b) de a obţine descentralizarea unui sistem în care regiunile şi municipalităţile au fost şi rămân a fi debilitate de o reglementare devastator de excesivă, care serveşte doar interesele corupţilor; c) de a promova o reformă a justiţiei pentru a curăţa sistemul judiciar, inclusiv serviciul atotputernic şi putred de corupt al procuraturii. Toate acestea ar juca un rol esenţial în transformarea Ucrainei dintr-un stat al hoţilor într-unul care ar servi cetăţenii. Doi ani au trecut şi, iată, nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
Moldova: una, dar gravă
În Moldova, situaţia este, probabil, mai bună în ce priveşte atribuţiile locale şi limitările celor prezidenţiale; nu însă şi în privinţa sistemului de justiţie. Plus că Moldova este o ţară mai mică, astfel e mai uşor ca o persoană, nu neapărat într-un post important, ci mai degrabă prin utilizarea banilor şi puterii administrative, să controleze aproape tot statul – cel puţin temporar. Este la fel de îngrijorător să vezi cât de arbitrar se comportă Curtea Constituțională. Ultima decizie bizară este doar una dintr-o serie de decizii motivate mai degrabă de consideraţii politice de moment, decât de dorinţa de a păstra supremaţia absolută a legii chiar când acest lucru momentan nu ar conveni.
„Greşeala originară”
Eram în Moldova când, în perioada post-Voronin, s-a comis greşeala iniţială. În ianuarie 2010, preşedintele interimar de atunci, Mihai Ghimpu, pleda pentru un plebiscit care să permită alegerea directă a preşedintelui. Noi susţineam că legea supremă spune clar: e nevoie de o majoritate calificată pentru o astfel de modificare. Din considerente de confort politic, Ghimpu nu a dorit să negocieze cu fracţiunea parlamentară cea mai mare de atunci, comuniştii. Iar argumentul meu nu a prevalat în faţa instituţiilor europene. A fost deja clar atunci că asta va afecta puternic principiul statului de drept şi că interesele europene ar fi fost mai bine servite dacă se mergea pe calea legalităţii, în loc să se caute calea inversă atunci când regulile nu conveneau inşilor care strigau „Europa” mai tare.
În acelaşi timp, această abordare ar fi fost benefică şi în sensul depăşirii unei gândiri pur geopolitice, una care a afectat Moldova încă din anul 1992; anume această gândire pur geopolitică a deviat atenţia de la responsabilizarea politicienilor în sensul servirii intereselor cetăţenilor şi adoptării unui comportament etic.
Viaţa a combătut regula
Preşedintele Curţii Constituţionale susţine că sistemul, acum anulat, a fost cel care ar fi dus la capturarea statului. Dar de fapt, e cu totul invers: aranjamentul iniţial din anul 2000 a încercat să compenseze deficitul de control şi echilibru, forţând actorii politici prin instituirea regulii majorităţii de 61 la sută, necesară la negocierea Preşedintelui, care eventual urma să joace rolul unui arbitru. Viaţa a combătut regula atunci când, în 2001, comuniştii au obţinut majoritatea constituţională în Parlament. Din perspectiva zilei de astăzi, ei s-au folosit de această majoritate cu anumită moderaţie. Însă prin schimbarea arbitrară recentă, bazată pe calcule politice de moment (aşa cum au demonstrat ulterior şi Mihai Popşoi şi Călin Caluş), a sistemului pentru a permite poporului să aleagă Preşedintele în mod direct, Curtea Constituţională creează şanse mai mari, nu mai mici, pentru apariţia încă a unui „om cu mână de fier” de felul lui Putin – un risc care întotdeauna există în democraţiile tinere post-comuniste – care ar captura statul. Îl menţionez pe Putin pentru că anume el, din păcate, rămâne a fi un exemplu pentru politicienii de vârf din regiune, inclusiv datorită propagandei zilnice a televiziunii ruse, al felului în care să capturezi puterea şi, treptat, întreaga ţară.
Statul de drept vs statul vasal
Începând cu 2010, din păcate, prietenii Republicii Moldova au privit în altă parte mult prea des, din teama că nesusţinând liderii „proeuropeni”, noi vom lăsa interesele Rusiei să triumfe. Mai mult, unii membri ai societăţii civile din Moldova au promovat furtunos ideea că justiția nu trebuie să fie imparţială şi că noii coaliţii formate după 7 aprilie 2009 trebuie să i se permită acţiuni, în esenţă, ilegale. Eu aveam o altă părere privind soarta banilor plătitorilor de impozite europeni. Aş fi ultima persoană care ar vrea să vadă o dominaţie rusească în Moldova; sunt puternic convins că interesele Moldovei rezidă într-o integrare europeană profundă, care să aducă în ultimă instanţă statutul de membru al Uniunii Europene. Dar anume din acest motiv trebuie să avem standarde ridicate faţă de guvernarea ţării şi să insistăm asupra obligaţiei acesteia de a păstra supremaţia legii. De ceva vreme, multă lume reflectă asupra perioadei vizate în mod similar.
De multe ori se aud argumente geopolitice care să justifice ignorarea situaţiei. Dar de fapt, atât în Ucraina, cât şi în Moldova, din experienţa mea, geopolitica bună ţine de promovarea reformelor europene, între care cel mai mult se disting reformele privind principiul statului de drept. Probabil nu există o favoare mai mare făcută lui Putin decât să se admită corupţia şi capturarea statului de către o mână de politicieni. În asemenea caz, îi va fi uşor să atragă ţara înspre Est.
Va urma...
Nu este încă târziu să se ia în serios necesitatea reformelor şi impresia mea puternică este că multe instituții europene au învăţat şi ele lecţia, în special în privinţa Moldovei, privind responsabilizarea guvernării în vederea implementării reformelor de tip european. În următorul articol, voi descrie cum trebuie să se implementeze reformele astfel încât să se ia în calcul interesele elitelor influente şi totodată să se obţină un stat mai bun, mai european – atât în Ucraina, cât şi în Moldova.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.