Fiecare națiune sau regiune care a nimerit sub ocupația Uniunii Sovietice a avut o periodizare proprie a rezistenței antisovietice. Totodată aceasta a cunoscut și forme diferite de manifestare, de la cele inactive, nonviolente, la cele cu caracter armat. Rezistența antisovietică și anticomunistă a fost masivă, a fost înăbușită de multe or cu cruzime, a avut efecte importante asupra procesului de disoluție a URSS și trebuie cunoscută, în particular, în calitate de antidot împotriva nostalgiei după URSS. „Motivele, formele și efectele rezistenței antisovietice”, a fost tema interviului video realizat de IPN cu Virgiliu Bîrlădeanu, conferențiar universitar, doctor în istorie, șeful Secției Istoria contemporană din cadrul Institutul de Istorie. ---
IPN: Lumea de mai încoace cunoaște câte ceva despre rezistența antisovietică și anticomunistă după formele ei intelectuale. Ce alte etape și ce alte forme, decât cea intelectuală, a mai cunoscut ea?
Virgiliu Bîrlădeanu: A existat un spectru larg de forme: de la cele inactive, până la forme care țineau de implicarea civică, implicarea intelectualilor, disidență, grupuri care au întreținut un anumit discurs antisovietic, prin operele lor, prin diferite forme teatrale. Toate s-au atribuit la niște forme nonviolente, dar astăzi aș vrea să atrag atenția asupra rezistenței armate ca una dintre cele mai acute forme de rezistență antisovietică și anticomunistă. Fiecare națiune, popor, societate care a nimerit în această regiune de ocupație sovietică după cel de-al Doilea Război Mondial, a avut propriile forme și etape. În linii generale aș menționa un moment decisiv care a marcat aceste mișcări, este anul 1953, moartea tiranului Iosif Stalin, de aici încolo se mai schimbă câte ceva. Regimul sovietic intră în faza de decădere și ulterior se ajunge la disoluția acestuia.
IPN: Ați vorbit despre mai multe forme și trăsături caracteristice, înseamnă asta că fiecare republică, fiecare regiune a avut specificul său?
Virgiliu Bîrlădeanu: Desigur, în funcție de experiența acelui popor și în ce circumstanțe a nimerit. Vorbim despre o categorie de țări care au căzut sub această ocupație după cel de-al Doilea Război Mondial ca urmare a odiosului tratat Ribbentrop-Molotov și anexa lui secretă, care au fost transformate în republici unionale. Alte țări au fost transformate în niște state supuse, sub controlul Kremlinului, unde au fost instaurate regimuri comuniste după asemănarea celui de la Moscova. De aici încolo, fiecare societate în funcție de aceste ciocniri care s-au produs în interiorul ei, și-a elaborat propriile mecanisme de rezistență. Dacă vorbim de România, lucrurile s-au petrecut treptat. În primul rând, vorbim despre instaurarea guvernării pro-sovietice a lui Petru Groza, apoi izgonirea regelui, reformele. În primul rând, este vorba de presiunile asupra proprietății, justiției, învățământului, culturii. Toate acestea nu puteau să nu producă rezistență, reacții în societate. Imediat după război, chiar au fost formate și grupuri de rezistență. În Bucovina, în anul 1944 au fost formate grupuri care trebuiau să contracareze abuzurile și infiltrațiile Armatei Roșii în România, apoi această unitate „Bucovina” s-a transformat într-o serie de grupuri de rezistență care au activat până mai târziu, până în 1962. Avem grupuri, practic, în toate regiunile României. Trebuie să menționăm și Ucraina, pentru că la moment problema aceasta este actualizată și căutăm răspuns la întrebarea: unde și-a găsit această națiune puterea pentru a opune rezistență într-un război atât de crâncen.
IPN: Rădăcinile vin de acolo?
Virgiliu Bîrlădeanu: Da, sigur că rădăcinile vin de acolo. Vorbim despre organizația naționaliștilor ucraineni care s-a constituit în 1936. Această organizație naționalistă s-a format din ofițeri și politicieni care copiază unele procese ce se petrec în toată Europa, inclusiv o gravitare către regimurile totalitar-autoritare, ca una din soluțiile și una din replicile date insuccesului regimurilor democratice și a revoluției care trebuia să se producă pe acest teritoriu. În război reprezentanții organizației au intrat într-o oarecare măsură pregătiți, chiar au făcut câțiva pași în întâmpinarea regimului hitlerist crezând că Germania fascistă o să le ofere ocazia pentru constituirea unui stat ucrainean național. Ceea ce nu s-a adeverit chiar din primele zile ale războiului. Se cunoaște că conducătorul Stepan Bandera a fost arestat în iunie 1941 și aruncat în lagăr. În următoarele luni s-a clarificat că această mișcare de insurecție, mișcare națională ucraineană va lupta și contra Germaniei. Deci, a luptat pe mai multe fronturi: unul a fost Germania hitleristă, altul a fost contra Poloniei, și un altul contra Uniunii Sovietice și contra grupurilor de partizani sovietici. Deci, această organizație evident a acumulat o experiență vastă de luptă în această perioadă, deși ea nu a fost una ușoară. Către anul 1960, faza ei activă a fost oprită și a trecut în alte forme. A fost inevitabil acest lucru. Practic, către anul 1962 toate mișcările de rezistență armată din această regiune, vorbesc de Europa de Est, au fost anihilate, cu anumiți supraviețuitori. Dacă vorbim de România, trebuie să-l avem în vedere pe Ion Gavrilă Ogoranu, care a supraviețuit acestei represiuni.
IPN: Despre rezistența din actualele Țări Baltice se cunoștea și pe vremea sovietică în calitate de forță puternică. De ce în cazul lor a fost puțin altfel?
Virgiliu Bîrlădeanu: Acest fenomen determină și atitudinea Țărilor Baltice în ziua de astăzi, ele sunt foarte active. Au o atitudine foarte certă și față de atacul asupra Ucrainei. Eu m-aș referi la exemplul Lituaniei, unde, către 1944, se formase o situație similară cu Basarabia, o reinstaurare a puterii sovietice cu tot ce însemna ea – represiune, colectivizare, controale și percheziții, mobilizare în armata sovietică contrar voinței populației locale și tot felul de naționalizări, transformări ale proprietății private în proprietatea statului, ceea ce era un proces foarte dureros și care a determinat o rezistență acerbă. La această etapă, 4% din populația Lituaniei a decis să ia arma în mână să-și apere libertatea și au plecat în pădure, transformându-se în grupuri de partizani, asta fiind prima etapă a procesului de rezistență, care până în 1946 s-a antrenat în lupte frontale cu Armata Roșie. Vorbesc de unități mari care au atacat unitățile armate de ocupație, instituțiile sovietice, au distrus arhivele, listele de datornici, listele celor care trebuiau să fie mobilizați, listele celor care trebuiau să intre în colhoz. Practic, s-a acționat pe un plan foarte larg. Vreau să menționez și spiritul de organizare. Dacă am compara cu alte republici, în Lituania unitățile acestea aveau o uniformă, aveau distincții, aveau ranguri, aveau o organizare bine structurată pe regiuni și au avut un centru comun de comandanți ai acestor unități armate care au dat lovituri sensibile pentru regimul sovietic instaurat în Lituania. Pierderile în luptele frontale erau mari și comandanții au renunțat la ele în 1946, totuși, atacurile asupra organelor puterii sovietice au continuat. Apoi lituanienii au decis că vor răspunde cu altă formă de rezistență, decât cea armată, pentru că foarte mulți partizani lituanieni au fost uciși în lupte. Către 1948 -1953, au trecut la alte forme și anume de rezistență culturală. Noi ținem minte că dacă mergeai în Lituania, în general în republicile baltice sau în regiunea de vest a Ucrainei și vorbeai în rusă nu erai bine primit, dacă le spuneai că ești din Republica Moldova, atunci își schimbau atitudinea. Această atitudine a fost determinată și de experiența perioadei precedente despre care am vorbit. Evident, lituanienii au fost gata pentru evenimentele din anul 1989, ei au fost primii care au ieșit în stradă. Vorbind cu lituanienii, ei mi-au spus un lucru care m-a mirat: „noi nu ne-am așteptat că Uniunea Sovietică va cădea atât de ușor, dar noi eram gata de luptă”.
În acest context aș vrea să menționez Carta Atlanticului, proclamată de prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill și președintele SUA, Franklin Roosevelt, care declara în anul 1941 dreptul națiunilor căzute sub ocupație, dreptul de reconstituire a propriilor state. La acest principiu au apelat în mai multe rânduri guvernele și mișcările care s-au constituit în statele căzute sub ocupația sovietică. S-a apelat foarte des la ideea că după al Doilea Război Mondial, atunci când ei s-au pomenit în această zonă de ocupație, va veni ajutorul american. S-a crezut că va veni momentul când Uniunea Sovietică va intra într-o confruntare cu puterile occidentale. Mai multe societăți, mai multe grupuri de intelectuali, dar și de foști ofițeri, au trăit cu această speranță de eliberare de către americani. În interviurile pe care le-am făcut noi și în Basarabia, deseori am auzit ideea că oamenii au așteptat venirea americanilor ca o soluție la această situație în care s-au pomenit. Ascultarea vocilor occidentale de radio era omniprezentă, ascultau cu gândul că va veni acel moment.
IPN: Ce se cunoaște despre rezistența din teritoriul actual al Republicii Moldova?
Virgiliu Bîrlădeanu: Vorbind de Basarabia, trebuie să spunem că rezistența aici a avut specificul ei și etapele ei. Nu am avut grupuri de rezistență așa cum s-a întâmplat în Ucraina și în România, dat fiind faptul că am fost o frântură a unei țări și a unei națiuni. Avem exemple a mai multor grupuri de rezistență formate spontan. Din oameni simpli s-au format grupuri care s-au răzvrătit împotriva regimului sub diferite forme. Vorbim despre grupul de rezistență cu arma în mână numit Armata Neagră, din regiunea Ungheni. Putem vorbi despre grupul antisovietic al lui Filimon Bodiu sau de Arcașii lui Ștefan. Deși Arcașii lui Ștefan erau orientați mai mult spre o luptă propagandistică antisovietică și mai puțin violentă, acesta este specificul acestui grup. Avem grupuri de rezistență care s-au constituit în sânul comunităților etnice, la fel spontan. Este cazul Revoltei de la Răciula din 1959. Cazul de la Răciula este elocvent, oamenii au ieșit cu furcile în mâini pentru a-și apăra dreptul de a avea în sat un loc de cult. Iată cu acest spirit au ieșit oamenii în revoltă. În Constituție, formal era scris că cetățenii au dreptul la libertatea de conștiință și acesta a fost un punct pe care ei l-au folosit tot timpul. Ei invocau că au dreptul să citească Biblia și se întrebau de ce li se îngrădește acest drept.
IPN: Vorbind despre rezistența intelectuală, în ce măsură ea a condiționat disoluția Uniunii Sovietice?
Virgiliu Bîrlădeanu: Cu timpul observăm o rezistență discursivă, la nivelul formării unui discurs antisovietic și anticomunist, mai ales prin implicarea intelectualilor, prin operele scrise de ei. Toată literatura aceasta circula în societate și provoca o fierbere internă. Pe lângă cele literare, putem să le menționăm și pe cele folclorice. La nivelul culturii cotidiene se formase o formă de rezistență. Bancurile antisovietice erau o formă de folclor urban, care de fapt purta mesajul ce nu putea fi expus oficial. Există informații că înșiși conducătorii de partid spuneau astfel de bancuri, deoarece în ultima etapă a Uniunii Sovietice, vorbim de anii 1970-1980, marii demnitari din nomenclatura comunistă nu mai erau atât de atașați de valorile comuniste. Evident, însăși această categorie de nomenclaturiști au început să aibă alte valori, altă atitudine. Criza sistemului a avut diferite valențe, circulația literaturii clandestine, subversive a fost una din realitățile acestui timp, iar romanul lui Soljenițîn „Arhipelagul Gulag” a fost unul dintre cele care a fost capabil să zdruncine sistemul, vorbind despre realitățile din lagăre, vorbind inclusiv de rezistența anticomunistă. El a fost unul dintre cei care a spus că mișcarea de insurecție ucraineană a dat o nouă tonalitate în această rezistență și după intrarea acestor luptători în lagărele staliniste, acolo s-a schimbat atmosfera. Nu este un secret că în lagărele staliniste criminalii de drept general au fost deținuți împreună cu cei politici și asta a fost o mare problemă, o mare presiune asupra intelectualilor.
IPN: Într-adevăr folclorul politic, antisovietic a fost unul mustos, masiv, atractiv. De ce a dispărut, de ce nostalgicii după fostul regim, după Uniunea Sovietică nu-și mai amintesc de aceste bancuri?
Virgiliu Bîrlădeanu: Pentru că acest gen literar, folclorul urban, bancurile și-au pierdut funcția. A fost o supapă pentru oameni să poată spune adevărul. Din momentul când a venit o altă epocă, glasnosti și perestroika, a început să scadă, nu a dispărut definitiv, dar cu timpul și-au pierdut funcția. Într-o anumită nișă bancurile politice mai există, dar nu mai au o astfel de amploare cum au avut în perioada sovietică.
IPN: Au evoluat cumva formele și metodele de represiune împotriva rezistențe antisovietice, dacă putem vorbi despre evoluție în acest caz?
Metodele s-au schimbat, au suferit și o anumită evoluție, în funcție de valențele regimului. S-a început cu represiunea politică, represiuni sub formă de închisoare sau lagăre, deportări. Până în 1953 se aplica bătaia masiv. În închisori și lagăre era foarte ușor să faci un om să dispară. În comunitățile de deportați se ducea o mică evidență despre cine a decedat sau cine a dispărut, foarte mulți au înghețat în păduri, foarte mulți au murit de foame. După 1953, iarăși oamenii sunt trimiși în închisori, foarte ușor putea omul să fie arestat, să fie supus judecății. Se aplicau diferite metode de presiune. Dacă omul era arestat, mai puțin era bătut. Se aplicau și metode chimice, de natură medicală, pentru a-i induce o anumită stare și a-i face să vorbească, să ofere o anumită informație.
IPN: Putea să-și închipuie cineva că această mișcare de rezistență ar putea duce la dispariția unui colos care se părea că s-a stabilit pe vecie? Ce scopuri își propuneau mișcările de rezistență?
Virgiliu Bîrlădeanu: Desigur că nu știau că o să dispară, dar nu-și pierdeau speranța. Foarte multe răbufniri erau ocazionale, în funcție de provocările care apăreau sau situația creată. Avem o serie de răscoale în 1953-1954. A decedat tiranul Stalin și într-o serie de lagăre oamenii s-au răsculat cu gândul că au dreptul la libertate. Au fost mișcări în rândul muncitorilor, provocate de situația economică proastă. Așa cum a fost la Brașov, România când oamenii au ieșit în stradă cerând condiții mai bune. Revoltele spontane vorbesc despre faptul că în Uniunea Sovietică nu era acea bunăstare sovietică pe care nimeni nu a văzut-o. Poate o anumită categorie de nomenclaturiști au avut acea bunăstare, dar pentru majoritatea populației acest lucru nu a fost de atins. Salariile erau foarte mici. În anii 1990, lumea s-a revoltat contra nedreptății statului, care crea o situație specială pentru nomenclaturiști și devenise sufocantă pentru societatea care nu mai accepta aceste nedreptăți sociale.
IPN: Uniunea Sovietică a dispărut din mai multe motive. Ce loc ocupă în acest șir rezistența antisovietică, cât de mult a influențat ea căderea regimului?
Virgiliu Bîrlădeanu: Dacă vorbim de statele și societățile care au fost în avangarda acestei mișcări, atunci să știți că aceasta a fost platforma pe care s-a lansat schimbarea. Vorbind despre Lituania, unde exista această memorie colectivă, unde a existat o rezistență culturală continuă, la momentul lansării proceselor de destrămare a URSS, ei erau deja pregătiți pentru acest lucru. Ei aveau deja și atitudinea bine formată, iar oamenii care s-au lansat și au făcut-o conștient, erau nu din rândul nomenclaturiștilor, dar din rândul intelectualilor. Din păcate, noi nu am putut păstra această tendință spre renaștere națională și democratizare a societății și în 1994 s-a văzut foarte bine o revenire a nomenclaturii autohtone în rândul conducerii statului. Evident asta ne-a marcat, iar examenul democratizării și schimbării societății economice și sociale noi nu l-am susținut și am pierdut trei decenii, vă spun lucrul acesta cu certitudine.
IPN: De ce ceea ce se cunoaște astăzi despre rezistența anticomunistă nu influențează categoriile nostalgice după regimul de atunci care a făcut multe rele? De ce este această discrepanță dintre fapte reale și un mit de așteptare a revenirii cuiva?
Virgiliu Bîrlădeanu: Așa au fost guvernările. De la o guvernare la alta discursul istoric a suferit unele schimbări, dar în principiu s-a păstrat atitudinea asta de indiferență față de mișcarea de rezistență anticomunistă. Nu avem ce vorbi de perioada Voronin și ulterior când lumea era preocupată și a încercat să inoculeze alt discurs istoric. Noi, istoricii, am încercat întotdeauna să vorbim. Societatea trebuie să cunoască aceste adevăruri istorice, noi trebuie să venim, să insistăm pe aceste teme pe care noi le considerăm importante. Din păcate, nu întotdeauna guvernarea este receptivă la mesajele istoricilor. Uneori chiar nu înțelege de ce ar trebui să existe un institut de istorie sau niște studii bine fundamentate, de sinteză. Noi ne-am ciocnit de problemele acestea, dar chiar și în materie de politici memoriale și politic în domeniul istoriei există anumite probleme. Una dintre ele aș putea s-o menționez. În orașul Chișinău nu există loc, piață, monument, sau cel puțin undeva să fie comemorată o pagină atât de tragică cum este foametea din 1946-1947.
În aceste zile Parlamentul Republicii Moldova a recunoscut Holodomorul ucrainean ca un genocid național, dar în plan local ce se face?. În Kiev există un memorial extraordinar care le amintește ucrainenilor despre această pagină tragică din istoria lor, care îi mobilizează, care îi motivează și îi montează într-un anumit fel. La noi dacă nu se întâmplă acest lucru, cine să vină să facă în locul guvernării noastre? Și atunci și atitudinea societății este așa în sincope. Cu ocazia anumitor evenimente de comemorare lumea este receptivă, iar în celelalte zile, inclusiv guvernarea se detașează de aceste probleme și consideră că până la următoarea dată este liberă de a întreprinde măsuri consecvente, care ar aduce și rezultate în sânul societății, ar produce și un ecou.
Cu o altă atitudine din partea guvernărilor, poate ar exista și o atitudine schimbată în rândul acelora care sunt nostalgici. Dacă le vorbești acum lor în față, le spui niște lucruri precum cele pe care le-am atins noi astăzi, ei ricoșează, ei nu recunosc și spun că așa ceva nu a existat. Și asta se întâmplă pentru că noi nu vorbim în toată ziua despre asta și dacă apar așa încercări de a-i convinge, lor le este mai ușor să nege. Până nu demult noi vorbeam despre eliberarea Moldovei, în ghilimele, în mesajele oficiale se vorbea despre eliberarea Basarabiei și Moldovei de către Uniunea Sovietică. Doar după 2009 societatea a început să vorbească tot mai articulat că aceasta a fost ocupație. Cel puțin după o eliberare, imediat a fost instaurată o altă ocupație de către o armată care nu putea să aducă libertate.
În multe cazuri aceasta depinde de elita, elita intelectuală și clasa politică care a fost inertă în aceste probleme, iar în centrul orașului, la memorial, avem un complex care vorbește despre Marele Război pentru Apărarea Patriei și avem o datare incorectă, 1941-1945, pentru că de fapt pentru basarabeni războiul s-a început în 1940, iar cel de-al Doilea Război Mondial, așa cum este corect, s-a început în 1939. De ce noi avem un memorial care vorbește despre un război germano-sovietic? Nu este concludent cu realitățile istorice și evident este un proces care durează și trebuie să conștientizeze societatea, iar clasa politică trebuie să aibă voință politică pentru a schimba acest discurs care este greșit și este sub influența propagandei sovietice, acest memorial fiind ridicat în anii 1970.
Avem și la Șerpeni un memorial. Foarte puțină lume știe ce s-a întâmplat la Șerpeni în 1944, a fost o tragedie în masă. Adevărul, despre care nici în perioada lui Voronin când a fost revigorat acest monument, nu s-a spus adevărul ce a fost acolo, așa cum nu s-a spus adevărul că marea majoritate a celor care au căzut pe câmpul de luptă la Șerpeni nu-s pe teritoriul memorialului, ei sunt în altă parte, au fost înhumați cu furcile peste jumătate de an după ce s-au încheiat luptele acolo. Istoria se repetă și este foarte tragică, iar războiul nu este o plimbare triumfală până la Berlin și înapoi. În ziua de astăzi tot este o mare tragedie, este un război care aduce foarte multe probleme și foarte multă tragedie în rândul oamenilor.
Interviul a fost realizat în cadrul ciclului „100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere”. Agenția IPN desfășoară acest ciclu cu sprijinul Fundației germane Hanns Seidel.