 |
|
| Anatol Țăranu | |
Pe 20 august 1991, cinci republici sovietice unionale urmau să semneze Noul Tratat al Uniunii, documentul pe care Mihail Gorbaciov cu mare dificultate l-a negociat cu liderii a doar cinci republici unionale și prin care credea că va urma să salveze URSS, ce se clătina periculos. Însă în dimineața zilei de 19 august, radioul și televiziunea sovietică au transmis comunicatul agenției oficiale TASS despre formarea Comitetului de Stat de Urgență (CSU), care anunța că lui Gorbaciov i s-ar fi înrăutățit brusc sănătatea, ceea ce l-ar fi făcut indisponibil să mai conducă statul și partidul. Atribuțiile acestuia le asumau membrii Comitetului de Urgență, care a proclamat starea de urgență pentru o perioadă de șase luni, cu instaurarea cenzurii, iar unitățile armatei au primit ordin să patruleze străzile Moscovei.
Puciul și anti-puciul ca reacție a maselor
Formarea CSU care urmărea revenirea Uniunii Sovietice la formatul politic de până la „Perestroika”, a fost declarată deja spre orele de amiază a zilei de 19 august, drept puci anticonstituțional de către președintele proaspăt ales în luna iunie a Federației Ruse, Boris Elţîn. Acesta a făcut această declarație în sediul parlamentului Federației Ruse – la Casa Albă, sediu care va deveni cartierul general al rezistenței anti-puci la Moscova. Trupele militare și câteva zeci de tancuri care înconjuraseră Casa Albă la ordinul CSU, au trecut de partea conducerii Federației Ruse. La scurt timp, Boris Elţîn a ieșit din clădirea Casei Albe, a urcat pe un tanc dintre acelea care deja protejau sediul și de acolo – în fața unui auditoriu de peste 200.000 de oameni adunați în semn de protest fată de starea de urgență – a dat citire propriului său decret recent semnat, prin care declara acțiunea CSU ca fiind „o lovitură de stat“, iar membrii Comitetului erau declarați „trădători“. Enunțul acestui act în fața mulțimii adunate pentru protecția Casei Albe, a stârnit un entuziasm nedisimulat al protestatarilor și venea să ateste crearea situației dualității puterii de stat la Moscova.
Până astăzi contextul puciului din august rămâne departe de a fi elucidat în toate nuanțele sale. De exemplu, încă nu este clar până la capăt rolul lui Gorbaciov în aceste evenimente, cel puțin unii martori în cadrul anchetei posterioare pe marginea puciului au declarat sub jurământ, că Gorbaciov nu a fost nicio clipă izolat totalmente în Foros (Crimeia) și, mai mult, a fost la curent cu intenția puciștilor, ocupând o poziție pasivă de așteptare a rezultatelor. Potrivit altei versiuni, Gorbaciov ar fi fost avertizat de către ambasadorul american la Moscova, Jack Matlock, că se pregătește un complot împotriva sa, dar a ignorat acest avertisment. Așa sau altfel, rădăcinile puciului se regăsesc în politica de „Perestroika”, inițiată de Mihail Gorbaciov și care a provocat în timp o schimbare a raportului de putere dintre Moscova și republicile unionale, fiind pornite procese centrifuge în interiorul URSS. Aceste procese acuzau o eventuală destrămare a Uniunii Sovietice și formarea pe ruinele ei a unor state independente. Respectiv, puciștii au reacționat, după ani de perestroika, inițiind puciul, încercând pe această cale să oprească procesul de democratizare și descentralizare, pe care ei îl vedeau ca un proces de pierdere a puterii.
„Perestrioka” a generat efectul infarctului politic pentru sistemul sovietic
În august 1991, la Moscova, partea conservatoare a Partidului Comunist, liderii armatei și ai serviciilor secrete sovietice au sperat că pot „salva“ Uniunea Sovietică printr-o lovitură de stat. Însă realitatea creată de politica de „Perestroika” le-a dat planurile peste cap. Socialismul și regimul politic de tip sovietic nu erau capabili să supraviețuiască în condițiile slăbirii terorii de stat. Orice încercare de liberalizare a regimului ducea invariabil la prăbușirea lui. Încercarea de strângere a chingilor terorii prin declanșarea loviturii de stat din august 1991, în condițiile când politica de „Perestroika” și „Glasnosti” au descătușat activismul maselor și a redus substanțial frica în fața terorii în societatea sovietică, a provocat efectul infarctului politic pentru sistemul sovietic, grăbind enorm decesul URSS, survenit pe 25 decembrie 1991.
Cel mai nebănuit efect al „Perestroika” pentru inițiatorii acestei politici la Moscova, a fost amploarea virulentă a mișcărilor de eliberare națională în republicile unionale. Paradoxul situației consta în faptul că, în faza incipientă, mișcările naționale și-au luat avânt pe fonul placidității impuse conștient organelor coercitive ale statului de către inițiatorii reformelor la Moscova sau chiar au fost inspirate de securitatea sovietică cu scopul de a înfrunta rezistența părții conservatoare a partidului la reformele lui Gorbaciov. Însă speranța securității de a controla prin agentura implantată amploarea mișcărilor de renaștere și eliberare naționale, s-a adeverit a fi gratuită. Cu o deosebită pregnanță acest lucru a devenit clar în condițiile când puciul de la Moscova a clacat iremediabil la periferiile Uniunii Sovietice, fiind înfruntat virulent de Mișcările naționale. Formarea parlamentelor democratice în republicile unionale a transferat puterea reală de la structurile de partid la organele legislative, influențate tot mai mult de Mișcările de eliberare națională. Pe acest fundal puciul din august promitea să se prefacă într-un veritabil război civil, perspectiva căruia i-a demobilizat complet pe puciști și i-a determinat să capituleze în fața rezistenței democratice. În consecință, soarta comunismului și a imperiul sovietic, opera câtorva generații de nomenclaturiști îndoctrinați, a fost pecetluită, iar puciul din 19 august 1991 reprezintă unul dintre momentele cruciale ale destrămării URSS – alături de căderea Zidului Berlinului și de exploziile de suveranitate din republicile unionale, pornite hotărât după eșecul puciului pe calea de-a deveni „ex-sovietice”.
Cazul ilustrativ al Moldovei încă sovietice
În acest sens, combaterea puciului din august de către forțele democratice din Moldova încă sovietică a fost ilustrativă. Către ziua declanșării puciului de la Moscova, Moldova obținuse un șir de realizări importante în drumul său spre democratizare și renaștere națională. Societatea moldovenească trăise evenimente de adevărată reviviscență națională odată cu adoptarea drapelului de stat, excluderea normei constituționale care prevedea monopolul partidului comunist, declararea suveranității, boicotarea referendumului unional pentru păstrarea URSS, ș.a. De aceia, când la Chișinău au venit noutățile despre lovitura de stat de la Moscova, reacția oficialităților și a populației a fost majoritar dezaprobatoare acestui act. Încercarea generalului Osipov, numit de puciști comandant militar al Chișinăului, de a intra oficial în funcție, s-a ciocnit de refuzul categoric al premierului Muravschi de orice colaborare cu reprezentanții complotiștilor.
În seara zilei de 19 august, la Chișinău sosesc din concediul întrerupt președintele Republicii Moldova Mircea Snegur și șeful parlamentului Alexandru Moșanu. În scurt timp, este transmisă reacția oficială la puci a șefului statutului, în care se menționa că conducerea sovietică în persoana puciștilor, „practic, se dezice de reforme fundamentale, preconizează prioritatea Constituției și legilor Uniunii asupra constituțiilor și legilor din republici. În felul acesta sunt anulate drepturile popoarelor la autodeterminare, sunt blocate aspirațiile lor la independență și la suveranitatea statală. În stil brutal, centrul, folosind forțele reacționare și antinaționale dominante în structurile de stat, în armată, KGB, în unele grupări economice și politice, încearcă să reanimeze cu orice preț imperiul, să reinstaureze dictatura de stat și de partid... Conducerea Republicii Moldova declară că politica internă și externă va fi efectuată numai conform Constituției și legilor noastre..."
Seara târziu pe 19 august, în Piața Marii Adunări Naționale la Chișinău s-au adunat zeci de mii de cetățeni care condamnau vehement puciul de la Moscova. Conducerea Moldovei a vorbit în fața mulțimii și i-a îndemnat să organizeze grupuri de apărare a obiectivelor strategice. Toată noaptea, din diferite regiuni ale Moldovei soseau la Chișinău mii de voluntari pentru a-și apăra cuceririle mișcării de eliberare națională. Era evident, la Chișinău puciul din august a suferit eșec chiar din start, înfăptuirea lui urmând doar calea terorii și vărsărilor de sânge. În rezultatul puciului, Republica Moldova practic refuza să se subordoneze noii conduceri de la Moscova, făcând un pas hotărât spre independență.
Însă nu toată societatea moldovenească a respins puciul. Autoritățile separatiste transnistrene și găgăuze au susținut puciștii, tot așa cum și conducerea comuniștilor locali, deși ultimii nu atât de evident cum au făcut-o liderii de la Tiraspol și Comrat. După înfrângerea puciștilor, liderul mișcării anti-puci de la Moscova, Boris Elțin, a cerut pedepsirea acestora și a celor care i-au susținut. În final, Partidul Comunist a fost interzis în Republica Moldova, iar liderii transnistreni și găgăuzi - susținătorii puciului, au fost arestați.
Nașterea nostalgiei după defunctă înainte de decesul acesteia
Însă în scurt timp liderii arestați au fost eliberați sub presiunea protestatarilor separatiști, semnalizând prin această acțiune o profundă divizare a societății moldovenești după criteriul atitudinii față de sovietism. Decesul URSS încă nu a fost înregistrat oficial, dar nostalgia sovietică deja se năștea în mințile unor cetățeni ai Republicii Moldova, cu precădere vorbitori de limbă rusă, care intuiau pierderea privilegiilor de apartenență la națiunea dominantă sovietică imperială în derivă și se pregăteau să se revanșeze după eșecul puciului din august. În scurt timp a fost aprins războiul din Transnistria cu folosirea combustibilului nostalgiei sovietice, tot așa cum separatismul transnistrean supraviețuiește în timp inclusiv datorită apelului necontenit al separatiștilor la practicele sociale și spirituale ale trecutului sovietic. De aici vine și concluzia privind condițiile de aplanare cuprinzătoare a conflictului transnistrean, care nu are cum să se producă în lipsa unui proces profund de desovietizare a societății moldovenești.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.