Independenţa R. Moldova este un vis care nu s-a transformat în realitate. Interviu Info-Prim Neo cu Ilya Trombitsky, preşedintele organizaţiei „Eco-tiras”

[ - Aţi putea formula o definiţie a statului Republica Moldova în cel de-al 17-lea an de Independenţă? Descifraţi cele mai însemnate reuşite şi nereuşite.] - Să defineşti independenţa în raport cu Moldova într-un un singur cuvânt, e dificil. Probabil este un vis, care nu s-a transformat în realitate. Printre realizări se numără o libertate a cuvântului mai mare decât în alte ţări CSI, o societate civilă destul de dezvoltată, toleranţa interetnică, libertatea de exprimare. Printre nereuşite - incapacitatea de a forma o clasă birocratică de stat responsabilă şi consecinţele acestei incapacităţi: ineficacitatea de a conduce ţara, instabilitatea valorilor democratice atinse, lipsa unei priorităţi unice care ar putea să consolideze cetăţenii ţării ca şi autoidentificarea lor diferită. Cu toate acestea, prezentând un paşaport albastru la hotarul altor ţări, eu zâmbesc şi nu-mi este ruşine, aşa cum afirmă mulţi compatrioţi. Moldova are multe merite şi eu iubesc şi preţuiesc mica mea patrie, pe care o percep prin intermediul oamenilor ce mă înconjoară. [ - În ce măsură este astăzi R. Moldova independentă? De cine?] - Problema independenţei Moldovei este dificilă. Ea a fost încâlcită încă de către deputaţi în textul Declaraţiei de Independenţă, care au caracterizat cu neclaritate ţara ca fiind independentă unilateral, dar acest lucru nu înseamnă nimic. În relaţiile internaţionale o astfel de neclaritate se simte permanent şi se confirmă nu doar din exterior, dar şi de către funcţionarii noştri. Să ne reamintim, atunci când fostul reprezentant al Moldovei în ONU, Alexei Tulbure, a propus ca în documentele ONU şi pe plăcile cu denumirea ţării să fie scris „Moldova”, şi nu „Republic of Moldova” pentru ca delegaţiile moldoveneşti să stea în sala de şedinţe şi conferinţe la litera M, dar nu la R, fapt care, fără îndoială, ar fi fost benefic imaginii Moldovei ca ţară independentă, dar nu ca un ciob din România. Dar anume din cauza aceasta dl. Tulbure a fost destituit urgent din funcţia ocupată de către adepţii acelei birocraţii din guvern, care ţin ţara în stare suspendată nu doar în imaginaţia cetăţenilor acesteia, dar şi pe arena mondială. Şi acest lucru s-a întâmplat acum, nu în anii 90. Dar astăzi, cred că însăşi valoarea termenului „independenţă” este mult exagerată şi fetişată, ceea ce ar fi fost corect pentru începutul secolului XX, dar nu pentru secolul XXI. Ţările Uniunii Europene, de pildă, dau o parte importantă din independenţa lor în schimbul unor valori mult mai înalte. Desigur, valoarea finală a ţării trebuie să fie nivelul de dezvoltare, bunăstarea şi autoevaluarea cetăţenilor. Pentru Moldova, independenţa este o condiţie prin care aceasta ar putea să realizeze interesele cetăţenilor săi. Într-o măsură considerabilă această posibilitate nu a fost folosită şi, de aceea, ea este dependentă, în primul rând, de birocraţia sa naţională iresponsabilă şi adesea incultă şi de acele valori artificiale şi puncte de reper pe care şi le creează o ţară nu prea dezvoltată. Fiind un stat mic, desigur, ea este dependentă de statele mari şi puternice. Însă acele avantaje care sunt legate de mobilitatea conducerii unei ţări mici, nu sunt realizate şi, prin urmare devine, şi mai mare dependenţa de statele puternice. Până acum, fiecare partid care a venit la putere nu a consolidat, ci a subminat independenţa ţării din contul politicii economice ineficiente şi a corupţiei în creştere. Şi cu aceasta au greşit şi continuă să greşească şi unioniştii, şi propovăduitorii moldovenismului. De aceea, eu sunt pesimist în privinţa posibilităţii vreunui partid de astăzi de a schimba situaţia spre bine. Nu cred că legătura foarte strânsă dintre dezvoltarea economică şi independenţa este neînţeleasă pentru elita moldovenească, dar acest fapt nu o opreşte din drumul îmbogăţirii personale din contul statului. [ - Aţi fost unul dintre liderii Mişcării pentru Egalitate în Drepturi „Unitate-Edinstvo”. În ce măsură credeţi că acţiunile pe care le-a întreprins atunci echipa Dvs. au fost benefice pentru devenirea statului R. Moldova şi oamenilor săi?] - Afirmaţia că eu am fost unul din liderii mişcării „Unitate-Edinstvo”, este o eroare răspândită. În realitate, eu nu am fost niciodată membru al acestei organizaţii politice. Am fost înaintat în calitate de candidat pentru a fi deputat de către colectivul ştiinţific. Altceva este că, în privinţa unui şir de probleme importante, în Parlament viziunile mele coincideau cu cele ale liderilor „Unitate”. Eu consideram că separarea societăţii după criterii etnice şi lingvistice este periculoasă şi aceasta s-a adeverit, mai apoi, prin dezmembrarea ţării. Eram de părerea, că destrămarea URSS va aduce oamenilor o mulţime de nenorociri şi am avut dreptate şi în această privinţă. Putea fi şi mai rău. Altceva e că nimeni nu ştia cum să ne îndepărtăm paşnic de un regim neefectiv. În Parlament, este absurd să nu fii în echipă. Acolo eu eram membru al grupului de deputaţi „Moldova Sovietică”, din care făcea parte şi „Unitate-Edinstvo”.Valorile ideologice ale economiei socialiste nu ne erau apropiate nici mie, nici altor deputaţi din acest grup, în acest plan eu sunt mai curând liberal. Anume din această cauză în Parlamentul ulterior a avut loc dezmembrarea fracţiunii. În pofida aprecierilor impuse de către presă a „Unităţii” ca o formaţiune politică extremistă, eu nu sunt de acord cu aceasta. Acele lozinci promovate de noi şi-au demonstrat mai târziu valoarea şi au fost incluse în legislaţie în conformitate cu obligaţiunile internaţionale asumate. Am fost în minoritate şi de aceea, evident, şi realizările au fost modeste. Cu toate acestea, a fost adoptată, de exemplu, varianta „zero” a legii cu privire la cetăţenie, şi acesta a fost momentul-cheie pozitiv. Deşi eu nu ştiu ce anume a jucat un rol decisiv în această problemă – poziţia noastră sau cea a noilor birocraţi moldoveni, cei mai mulţi dintre care aveau soţii rusoaice. Noi nu am votat nici pentru o decizie, care ar admite posibilitatea de utilizare a forţei pentru „restabilirea ordinii constituţionale” în Transnistria. Îmi amintesc cum în primăvara anului 1992 insistam asupra includerii într-o ordinară declaraţie despre Transnistria a expresiei „exclusiv pe cale paşnică”, dar poetul ce conducea şedinţa a întrebat: „Cum vom putea să o soluţionăm pe cale paşnică?”. Mai apoi, când după evenimentele sângeroase deputaţii-agrarieni s-au dezmeticit, noi am fost iniţiatorii dizolvării anticipate a Parlamentului. Până atunci ei au fost, în linii mari, o maşină tăcută de vot. [ - Căror dintre valorile promovate atunci le-aţi rămas fidel pe parcursul acestor ani?] - Acelor care mai târziu au început să fie numite europene. Acestea sunt şi drepturile minorităţilor, şi importanţa secundară a etniei în relaţiile dintre oameni, şi necesitatea de a fi luată în calcul interdependenţa dintre dezvoltarea economică, necesităţile sociale şi condiţiile ecologice. Şi, de asemenea, credinţa în importanţa iniţiativei oamenilor simpli. [- În opinia Dvs., care sunt originile conflictului transnistrean izbucnit în aceeaşi perioadă? De ce soluţionarea lui durează atât de mult şi care ar putea fi soluţia?] - Continui să cred că, deşi, puţin, bazele etnolingvistice ale conflictului au fost puse încă în perioada sovietică, vina pentru dezmembrarea ţării şi vărsările de sânge o poartă în totalitate politicienii care au venit la putere în Moldova în 1990. Mai apoi, când în Rusia au crescut ambiţiile naţionaliste, Transnistria a devenit una din cărţile şi factorii politicii ruse în ţările din vecinătatea apropiată. Dar la etapa iniţială, rolul Rusiei este exagerat de către politicienii moldoveni. Atunci o parte din elita moldovenească a decis că, în condiţiile unui haos în regiune, a venit momentul de unire a părţii basarabene a Moldovei cu România, iar pentru aceasta urma să scăpăm de Transnistria şi să atragem România în conflict. Însă opinia publică şi majoritatea deputaţilor nu erau pregătiţi pentru aşa ceva. De aceea scenariul a avut succes doar pe jumătate. Eu sunt convins că soluţia stă în federalizarea ţării, cu oferirea reală Transnistriei a unei largi autonomii, fără jonglări de termeni şi încercări de a înşela şi a linişti pe cineva. Altfel nu va ieşi – în regiune este deja demult formată o clasă birocratică proprie, satisfăcută de menţinerea situaţiei actuale. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre birocraţia moldovenească. Reintegrarea politică a ţării nu e suficientă, însă. Important e să obţinem încrederea oamenilor de pe malul stâng al Nistrului. Pentru aceasta, trebuie ca fiecare decizie luată pe malul drept să fie proiectată aşa, cum va fi primită pe malul stâng. Trebuie să menţionez că în prezent nu se face tocmai aşa. Funcţionarii moldoveni merg foarte rar pe malul stâng şi practic nu cunosc situaţia de acolo şi viaţa. În conştiinţa multora dintre ei, Moldova ca stat se se termină pe malul Nistrului. În cadrul organizaţiei neguvernamentale, facem multe pentru a consolida încrederea oamenilor de pe ambele maluri, dar statul are această privinţă o mulţime de posibilităţi nerealizate.