În 16 ani R. Moldova încă nu a decis în care spaţiu preferă să fie” – interviu Info-Prim Neo cu Vitalia Pavlicenco, deputat, preşedinte al Partidului Naţional Liberal

[ - Aniversarea a 16-e are anumite semne distinctive, în comparaţie cu altele?] Acum unsprezece ani scriam pentru publicaţia Partidului Forţelor Democratice „Mesagerul”, al cărui redactor-şef am fost patru ani, un editorial foarte pesimist despre Independenţă. Eram pe timpul guvernării agrointerfrontiste şi perspectiva părea proastă, dar nu în măsura în care au evoluat lucrurile ulterior, în sensul votării comuniştilor în 2001, 2003 şi în 2005. Aceste evoluţii au îndepărtat speranţa cetăţenilor noştri cu opţiuni proeuropene într-o perioadă de tranziţie cât mai scurtă pe drumul spre o societate euroatlantică civilizată, prosperă, în care omul să fie liber şi în securitate. Este foarte regretabil că avem o societate neinformată, ceea ce şi explică aflarea deschisă a comuniştilor-capitalişti la putere în statul nostru din 2001. Spun „deschisă”, pentru că ei au fost mereu la putere - cu excepţia celor nouă luni de guvernare reformatoare a Cabinetului Ion Sturza. Iar poziţia proastă a R. Moldova în toate topurile internaţionale, posibile şi imposibile, este cauzată de guvernările retrograde. Păcat că a fost nevoie de şase ani (din 2001) până oamenii să voteze forţele democratice în alegerile locale. Şi ca să răspund întrebării privind semnele distinctive ale celei de-a 16-a aniversări, ele rezidă în începutul debarcării comuniştilor în aceste alegeri locale. Partidul Naţional Liberal, al cărui preşedinte sunt, a avut ca obiectiv - în platforma electorală din acest an - şi debarcarea comuniştilor pe cale democratică, prin scrutin, cu încheierea procesului lor de înlăturare definitivă de la putere în alegerile parlamentare viitoare. Iată că rezultatele sunt îmbucurătoare pentru destinul nostru euroatlantic. Forţele democratice conduc aproape două treimi din administraţiile publice locale. În prezent se impun două priorităţi – dialogul, consensul forţelor necomuniste şi atragerea sprijinului partenerilor occidentali pentru ca - şi prin asistenţa lor – să facem faţă moştenirii comuniste deplorabile. Cred că în acest an oamenii cu vederi prooccidentale ar trebui să iasă la sărbătoarea Limbii noastre cea române şi la sărbătoarea Independenţei în Piaţa Marii Adunări Naţionale din centrul Chişinăului şi să sfideze sărbătorile populiste, în spiritul mentalităţii sovietice, cu care ne tot „garnisesc” viaţa, de prin anul 1994, guvernanţii antinaţionali, antiromâneşti, antieuropeni. [ - Care credeţi că sunt cele mai mari reuşite şi, respectiv, nereuşite ale R. Moldova în aceşti 16 ani de independenţă?] Printre reuşitele noastre din aceşti 16 ani una importantă ar fi evoluţia mentalităţii oamenilor. În pofida situaţiei politice, economice şi sociale defavorabile, avem cetăţeni care se descurcă – pleacă pe cont propriu peste hotare şi văd altă viaţă, pe care o transferă, cum pot ei, şi pe aici, îşi iau, în spirit liberal, viaţa în mâini, investesc în studiile copiilor, optează în sondaje pentru integrarea europeană, optează pentru cetăţenia română, adică pentru cetăţenie europeană, încep să înţeleagă un lucru evident – că este o ruşine rămânerea noastră în urmă atât de lamentabil în raport cu Ţările Baltice, cu România şi cu Bulgaria, cu Ucraina şi, iată, chiar cu Belarusi. Cetăţenii noştri devin tot mai convinşi că nu putem accepta modelul rusesc drept model de democraţie şi model economic de dezvoltare, că trebuie să devenim membri ai lumii euroatlantice. În plan politic, o reuşită mare ar fi semnarea Planului individual de Acţiuni NATO - R. Moldova, impus mai curând din afară, decât dorit de guvernanţii comunişti, care au crezut mereu că vor putea înşela, la infinit, şi populaţia, şi pe partenerii occidentali, încercând să obţină bani din Vest, dar să promoveze politici sovietice. Nu mă refer la Planul individual de Acţiuni UE - R. Moldova, deoarece el figurează pe hârtie şi în rapoarte, iar în plan practic, nu se simte europenizarea de sus a societăţii. În calitatea mea de membru al Comisiei parlamentare de politică externă şi integrare europeană, îmi pot declara nemulţumirea totală de formalitatea angajamentului proeuropean al comuniştilor, pentru că legile sau amendamentele la legi promovate nu susţin testul euroconformităţii şi că sunt doar expresia interesului hrăpăreţ al clanurilor mafiote de la guvernare şi ale aliaţilor lor, de orice tip. În privinţa nereuşitelor ar fi, cred, inversul celor afirmate. R. Moldova este „proslăvită” prin exodul masiv al oamenilor, prin traficul de fiinţe umane, de droguri, arme şi contrabanda cu băuturi alcoolice şi cu ţigări. Zona nistreană este una cenuşie, în afara controlului oficial al statului nostru şi al europenilor. Lumea pleacă pe un cap peste hotare, copiii rămân fără căldura părintească. Nu apar investiţii străine şi nici locuri de muncă sub guvernări retrograde şi corupte, care au tot împiedicat extinderea sectorului privat. Nu avem creşterea economică dorită şi nu se înregistrează indicatori macroeconomici încurajatori pentru că actualii guvernanţi şi predecesorii lor agrarieni au strangulat libera iniţiativă, businessul mic şi mediu, liberalizarea domeniilor vieţii economice şi a exporturilor. Totul este monopolizat, aflat sub protecţionism de stat sau al grupărilor antinaţionale de la putere, ale căror interese sunt protejate şi chiar promovate de aşa-zisul Centru pentru Combaterea Crimei Organizate şi a Corupţiei, criticat de doi Ambasadori americani la încheierea mandatului lor. Corupţia este generalizată şi, atâta timp cât nu va fi lichidată, nu vor veni banii europeni şi americani preconizaţi, iar includerea noastră în Programul american Provocările Mileniului poate fi o şansă nevalorificată sau valorificată abia după ce comuniştii vor fi înlocuiţi de democraţi la guvernare. Parlamentul e controlat de gruparea din anturajul prezidenţial, în frunte cu antinaţionalul, antiromânul şi antiNATO-istul Mark Tcaciuc, cel care a urzit şi a implementat scenarii cu „istoria integrată”, cel care promovează scenarii antropologice aiuristice, care consideră, probabil, că R. Moldova nu se poate administra şi trebuie transformată într-o ţară bananieră sau într-o gubernie rusească. În acest sens, o altă nereuşită e că nu ne-am onorat Planul calendaristic de adoptare sau modificare a legislaţiei pentru a fi scoşi de sub monitorizarea Consiliului Europei, care este o altă ruşine a R. Moldova. Parteneriatul roşu-orange din 2005-2007 între Opoziţia creştin-democrată şi comunişti a eşuat, pe puţin spus, şi nu i-a mai europenizat pe ultimii. Nu există încă libertate de exprimare şi mass medie publică, în pofida adoptării unei legislaţii noi privind Audiovizualul, fapt probat de societatea civilă, care monitorizează aplicarea noii legislaţii, dar şi de decidenţii occidentali. Nu avem o justiţie imparţială. Justiţia nici nu este finanţată conform legii, pentru a ajunge să spunem convinşi că avem un stat de drept. În închisori par să stea cu totul alţi oameni, mai exact, cei persecutaţi de actuala guvernare, în locul adevăraţilor criminali. Opoziţia şi agenţii economici continuă să fie obiectul presiunilor şi al ameninţărilor de tot felul din partea agenţilor guvernamentali, care acţionează la comanda Preşedinţiei, ce indică cine să fie judecat şi cum, cine să fie arestat şi când. Politica externă este inadecvată sau lipseşte cu desăvârşire, nu avem o doctrină a securităţii şi a politicii externe, ca să fie clar în ce spaţiu ne ancorăm definitiv. Clasa politică necomunistă nu are curajul şi voinţa să declare solidar necesitatea ieşirii din CSI, ceea ce implică un mare semn de întrebare - ce guvernanţi vom avea după comunişti şi dacă ei vor pleda unit pentru tragerea la răspundere a actualilor conducători şi a aliaţilor lor fideli, care par să se fi tot dedat din 2001, cu acceptul Familiei prezidenţiale, diferitelor abuzuri? Sau, cei care vor veni după comunişti, vor pactiza cu partea „reformată” - în mod conjunctural şi oportunist - a actualului partid al comuniştilor? Alte foarte mari nereuşite sunt, desigur, neretragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul R. Moldova şi nereglementarea problemei transnistrene, relaţiile neclare cu Rusia şi relaţiile proaste cu România, „eterna” instabilitate, constatată de experţi străini şi resimţită de omul simplu, aceeaşi dependenţa energetică de Rusia şi nivelul prost al vieţii oamenilor, care nu permite stabilitate materială şi financiară în faţa riscurilor creşterii galopante a preţurilor la toate mărfurile. Un rateu fundamental e că am avut guvernări ce nu au dorit să valorifice şansa de a merge împreună cu România în NATO şi în Uniunea Europeană, de a modifica statutul stupid de neutralitate prevăzut în Constituţia R.Moldova, ceea ce ar permite aderarea la Alianţa Atlanticului de Nord şi la sistemul de securitate occidental. Nu am urmat nici chiar sfatul raportoarei de la Consiliul Europei pentru R. Moldova, Josette Durrieu, de a urca în ultimul vagon al trenului românesc spre UE. Acum tot mai mulţi factori decidenţi români şi europeni văd ce stat-problemă este R. Moldova, care a respins, prin guvernările sale antiromâneşti, şansa de a fi în rând cu tinerele state-membre ale comunităţii europene. La 16 ani de la aşa-zisa Independenţă, Republica Moldova încă nu a decis în care spaţiu preferă să fie – în cel occidental, stabil şi prosper, sau în cel eurasiatic, dominat de haos şi imprevizibilitate. Nu au fost guvernări care să aibă un comportament demn ca în statele baltice, care sânt astăzi membre şi ale NATO, şi ale UE şi care discută în prezent când să introducă moneda europeană. Cetăţenii R. Moldova, un stat creat în mod artificial, consecinţă şi victimă continuă a Pactului Molotov-Ribbentrop, nu au propulsat şi nu au sprijinit pentru putere politicieni care să conducă societatea spre lumea liberală vestică - îmbelşugată şi sigură. Tocmai de aceea continuă dilema „poate sau nu poate R. Moldova să devină un stat adevărat?! [ - De ce credeţi că R. Moldova a ajuns să fie calificată drept cea mai săracă ţară din Europa, iar un recent studiu realizat de către revista americană de politică externă „Foreign Policy” în preajma Independenţei arată R. Moldova ca fiind şi cea mai instabilă ţară din Europa? Când şi cum va putea scăpa de aceste calificative?] Chiar anticipasem răspunsul. Suntem într-un cerc vicios. Nu avem o mass media cu adevărat publică, în care să existe pluralism politic, de opinii, prin care oamenii să cunoască diferite puncte de vedere, să fie confruntare de idei, păreri şi propuneri, să se spună despre costurile reformelor, despre disponibilitatea occidentalilor de a ne ajuta. Însă, nici chiar o parte din Opoziţie nu a dorit o mass media autentic publică, marşând pe ideea că această libertate trebuie dozată de potentaţii zilei, indiferent de unde vin - dinspre dreapta-dreapta sau dinspre stânga retrogradă şi antinaţională. Neavând informaţii diverse, oamenii ori şi le dobândesc prin canale străine, atât cît pot ei, ori rămân neinformaţi şi schimbarea opţiunii electorale are loc mai greu, de aceea votează trecutul iluzoriu, neştiind costurile unui viitor civilizat, liberal, care însă poate fi obţinut printr-o solidaritate responsabilă, dar necesară şi printr-o tranziţie mai dificilă. Un alt handicap al societăţii noastre este votul etnic, adică vorbitorii de limbă rusă votează constant stânga socialistă, comunistă, şi nu forţele reformatoare, deşi autohtonii le-au acordat, necondiţionat, în primii ani de Independenţă, tuturor locuitorilor R. Moldova cetăţenia moldovenească. În opinia mea, votul etnic ne ţine blocaţi în trecut, în loc să se voteze după principiul reformator /antireformator. Avem şi mulţi români de la ţară care votează trecutul, temându-se de viitor. Alegerile locale din acest an au spart, din câte se vede, stereotipul votului etnic. Mulţi vorbitori le limbă rusă au dat un vot de protest comuniştilor şi l-au votat la Chişinău, din deznădejde, dar şi cu speranţă pe Dorin Chirtoacă. Victoria lui este rezultatul luptei anticomuniste a tuturor democraţilor, inclusiv rezultatul muncii mele, care am tot spus în aceşti ani de la tribuna Parlamentului de ce nu trebuie votaţi comuniştii. În felul acesta, dacă democraţii vor reuşi să nu dezamăgească electoratul ce a votat cu avansuri de încredere în viitor şi în tineret, cercul vicios cu un stat care votează în plin secol al 21-lea nişte simboluri sovietice va putea fi depăşit. După care, prin greutăţi foarte mari, vom merge spre o nouă societate, spre un stat de drept, spre o justiţie imparţială, nepolitizată, cu o avansare hotărâtă spre UE. Partidul Naţional Liberal are în programul său politic, a promovat şi în recenta campanie electorală, conceptul Uniunii interstatale România – R. Moldova, ca mecanism de accelerare a reformării. Cu sprijinul României, a societăţii din cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova trebuie să devină cît mai repede eligibilă pentru UE. De asemenea, acest concept înseamnă un parteneriat bilateral strategic proeuropean cu România, concept care poate deveni realitate după 2009, dacă va fi votat de Parlamentul democrat. Conceptul se va considera implementat după ce R. Moldova va deveni membru al UE şi se va regăsi în spaţiul comun românesc, alături de românii care deja sunt în comunitatea europeană. Cunoaştem că avem, conform datelor oficiale, 100 mii de cetăţeni români, că există alte 800 mii de cereri depuse privind intenţia şi dorinţa de a redobândi cetăţenia română, fapt ce nu poate fi neglijat. Şi românilor din R. Moldova, care au cunoscut ororile regimului comunist, trebuie să li se facă o dreptate istorică, reacordându-li-se cetăţenia română, europeană, atât ca o reparaţie morală pentru cele suferite de-a lungul istoriei, cât şi ca o recompensă pentru amânarea lichidării consecinţelor Pactului Hitler - Stalin. [ - Credeţi că integrarea europeană ca obiectiv strategic al R. Moldova independente este ireversibilă?] Cu toate rezervele mele în această problemă, cred că este, totuşi, ireversibilă. Suntem într-o lume globalizată şi nu pot face Voronin sau alţii chiar ceea ce cred ei sau le sugerează „antropologi” gen Mark Tcaciuc. În anul 2005, când comuniştii s-au „trezit” brusc precum că se doresc a fi europeni, am spus câteva lucruri în nişte articole de ziar, care, iată, s-au adeverit. Unu – că niciodată comuniştii nu vor fi europeni, pentru că asta ar însemna ca ei să intre într-un spaţiu de legalitate, de concurenţă, de competiţie şi competitivitate, ceea ce este contrar firii lor totalitare, adică ei nu-şi pot tăia creanga pe care stau. Delapidările din banii publici, de dragul populismului, şi nu numai, constatate azi la Primăria mun. Chişinău, dar şi moştenirile similare din alte localităţi, gestionate până acum de comunişti, arată clar că am avut dreptate, deoarece, al doilea lucru spus de mine e că Voronin şi camarila sa prezidenţială s-au declarat proeuropeni în februarie 2005 doar pentru a evita o revoluţie orange, pentru a promova politici sovietice, antinaţionale, însă contând pe bani occidentali. Comuniştii nu sunt expresia politică a celor 80 la sută de moldoveni-români, care constituie populaţia majoritară a celui de-al doilea stat românesc R. Moldova. Comuniştii rămân expresia forţelor antiromâneşti şi antieuropene din Rusia, promovându-şi - mai camuflat sau mai deschis - interesele geostrategice în totul ce decid. Al treilea lucru era că numai forţele democratice vor putea da conţinut şi expresie orientării proeuropene, declarate oficial de R. Moldova. Această orientare, între altele, a fost declarată ca obiectiv strategic major prin votarea unei hotărâri de către Parlamentul moldovenesc în septembrie 1998, după default-ul financiar din Rusia, când R. Moldova s-a angajat şi să-şi reorienteze exporturile spre Vest. Faptul că circa 70 la sută din cetăţenii noştri văd orientarea pro UE ca un destin clar al nostru, iar 59 la sută văd România ca avocat şi ajutor firesc în drumul spre UE, arată că putem fi, totuşi, optimişti. Iar ajutaţi de SUA, de întreaga comunitate euroatlantică, de alte ţări cu deschidere spre statul nostru, ne vom desprinde de sfera de influenţă rusească, vom reuşi şi evacuarea militară rusă şi aducerea Transnistriei, fără şantajul separatiştilor la adresa noastră, în spaţiul de legalitate internaţională. Însă aici e nevoie să manifestăm o voinţă politică limpede şi fermă, precum şi să facem demersuri constante pe arena internaţională pentru a capta un sprijin ferm din partea partenerilor noştri în sensibilizarea Rusiei să ne recunoască - odată şi odată - de facto independenţa şi suveranitatea, să retragă trupele de ocupaţie şi sprijinul pentru regimul separatist de la Tiraspol. [ - La un an de la schimbarea denumirii sărbătorii naţionale din „Ziua Independenţei” în „Ziua Republicii”, credeţi că a fost justificată modificarea?] Desigur că nu. Schimbarea aceasta e din şirul deciziilor antinaţionale, operate de comuniştii românofobi. Aceştia, dându-se drept „mari statalişti”, sunt tocmai cei care au politici oscilante şi nu pot stabiliza statul într-un spaţiu anume, care pentru R. Moldova este, indubitabil, cel euroatlantic. De aceea, fac ce vor. Schimbă lucruri sfinte, vor să le şteargă din memoria colectivă istorică, cred că vor creşte generaţii de mancurţi, precum sunt ei. Aduc până la paroxism false sărbători din perioada războiului al doilea mondial, împart societatea şi pe veteranii de război în două tabere, nu pot recunoaşte - aşa cum ne recomandă şi Consiliul Europei - crimele stalinismului şi ale regimului comunist, care a ucis un milion de români, îi consideră pe participanţii la războiul de la Nistru ”agenţi români” şi nu-i cinstesc nici moral, nici politic şi nici material. Comuniştii se tem ca de foc de unirea cu România, care, mai devreme sau mai târziu, se va produce în spaţiul comunitar european. Tocmai din motivul regăsirii tuturor românilor într-un spaţiu comun ei şi sunt, în fapte, împotriva aderării R. Moldova la NATO şi la UE, şi torpilează reformele. Şi resping orice ajutor şi mână întinsă frăţeşte de partea română, cerşind ajutor rusesc şi al oricărei alte ţări. Dar există deja mulţi vorbitori de limbă rusă care se doresc în România, unde e tot mai multă legalitate, sectorul privat se dezvoltă şi e sprijinit, unde aderarea la UE şi la NATO a dat stabilitate şi mijloace financiare considerabile pentru ajustarea infrastructurii şi a diverselor domenii la standarde europene. Cred că mai multe lucruri vor fi teste adevărate pentru democraţii din R. Moldova, după ce vom învinge în 2009, vorbesc şi de reaşezarea sărbătorilor, inclusiv religioase, şi de multe alte lucruri distorsionate de guvernarea retrogradă a grupării Voronin. [ - În ce măsură poporul R. Moldova şi-a meritat conducerile din perioada independenţei? Respectiv: fiind anterior, acum sau aspirând la putere, V-aţi dori un altfel de popor?] Îmi permit să spun, încălcând întrucâtva Constituţia, că noi nu avem aici un popor în sensul clasic, al dreptului internaţional, ci o populaţie. Noi suntem români şi poporul român este cel format din aproape 23 de milioane în România, plus alte câteva milioane din R. Moldova, Bucovina, Ţinutul Herţa. Există două state româneşti – România şi R. Moldova. Nu accept când românii din România şi românii din diasporă se supără pe românii noştri, din Basarabia, pentru cum sunt aceştia. Le spun: oare nu înţelegeţi că, în mare parte, ei sunt produsul abandonului lor de către Occident şi România? E clar, faptul s-a produs în virtutea situaţiei geopolitice şi a dictatului rusesc din 1940, ceea ce a condus la deromânizarea, deznaţionalizarea basarabenilor, care acum trebuie ajutaţi să revină la identitatea şi la conştiinţa lor de neam. Este şi motivul că aceşti basarabeni - trecuţi prin atâtea suferinţe, deportaţi în Siberia, persecutaţi şi de regimul comunist din România, care îi vâna pe cei plecaţi în 1940, împreună cu autorităţile române, supuşi foametei organizate, aduşi la canibalism – mai votează de frică, inconştient, sub ameninţarea celor de care depind. Ei abia urmează să devină liberi. Şi când vor deveni cu adevărat liberi, aceşti farisei comunişti şi lacheii lor nu vor mai fi votaţi. De aceea, nu se poate pune problema unui altfel de popor, populaţie, electorat. Se pune problema ajutorării lor neobosite şi cu multă răbdare prin informare, dialog, sprijin, înţelegere. În calitatea mea de deputat am o sumedenie de plângeri ale oamenilor pe situaţiile disperate în care se află. Am făcut interpelări în doi ani de parlamentar cât alţi 11-13 deputaţi. În anul 2005, 30 la sută din interpelările adresate structurilor de stat de cei 17 deputaţi ai AMN mi-au aparţinut. Lucrurile, însă se schimbă puţin într-o societate comunistă, terorizată, controlată de sus şi până jos, condusă de o manieră dictatorială. Îmi pare rău că oamenii rămân nemulţumiţi, iar guvernanţii rămân imperturbabili şi „reci” la plângerile oamenilor. Să sperăm, totuşi, că votul anticomunist din aceste alegeri locale va fi consolidat în alegerile parlamentare şi că vom fi mândri de cetăţenii noştri, care nu vor mai crede minciunilor şi promisiunilor populiste ale fariseilor comunişti. Dar şi noi va trebui să nu-i dezamăgim pe cei care cred în democraţi, deoarece a pierde încrederea este uşor, însă a o restabili este foarte greu.