Textul de mai jos reprezintă un fragment din cartea lui Neagu Djuvara „ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT. Țările române la începutul epocii moderne (1800-1848)
---
„ Însă domnia lui Caragea avea să fie însemnată îndeosebi de cea mai ucigătoare molimă de ciumă din toate cele înscrise în analele țării.
Unii susțin că boala fusese adusă chiar de cei din jurul Caragea, în decembrie 1812. Faptul nu este dovedit. Sigur este însă că ciuma bântuia la Constantinopol. Chiar din ianuarie 1813, Caragea pune să se înființeze lazarete în două orașe de pe Dunăre, pe unde ajungeau călătorii din Turcia. La 11 iunie primii morți sunt semnalați la Văcărești, la intrarea în București. Sunt luate urgent măsuri severe: interdicția de ieși din oraș; intrarea în oraș nu era autorizată decât prin șase bariere păzite de armată. Populația flotantă este scoasă din oraș. Cerșetorii sunt înregistrași și 80 dintre ei sunt trimiși la mănăstiri. Toți banii ce vin din județele de la Dunăre unde au fost semnalate cazuri de ciumă trebuie spălați cu oțet înainte de a fi atinși cu mâna… Adunările de orice fel sunt interzise, precum și băutul la cârciumi: oamenii nu aveau voie decât să întindă ulciorul pe fereastră ca să fie umplut cu vin sau cu țuică. Iarmaroacele sunt închise, negustorilor ambulanți nu li se mai îngăduie să umble cu marfă. Cum se face aprovizionarea? Oamenii fug din oraș deși nu au voie. În august, populația este în sfârșit lăsată să părăsească orașul, cu condiția să poposească departe pe câmp ca să nu molipsească satele. Măsură imposibil de aplicat: molima se întinde în toată țara. Un regulament în zece puncte este lipit în cele patru colțuri ale orașului: …oamenii, când se întâlnesc, trebuie să stea la trei pași unul de altul; cine cumpără ceva „nu trebuie să apuce lucrul acesta cu mâna, ci ceva de lemn, sau cu un clește, sau să-l ia în ceva, după caz” – iar dacă se dau bani, să fie puși într-o strachină cu oțet…
Cu toate aceste precauții, epidemia se răspândește pretutindeni. Toți locuitorii sunt cuprinși de panică. Consulii părăsesc orașul. Domnitorul se retrage și el la Mănăstirea Cotroceni. Boierii – cei care n-au fugit – zăvorăsc porțile cele mari ale caselor, păzite, din foișor, de arnăuți înarmați. În octombrie epidemia atinge paroxismul. Orașul oferă o versiune de coșmar. Ion Sîn Dobre, țârcovnic la biserica Batiște, notează în vaietele lui: … „Iară când fu la octombrie, să întări o groaznică moarte care nici s-au pomenit să fie vreodată. Și se sparse orașul și se duseră care încotro le-au văzut ochii și rămase târgul pustiu. Și ce era să vezi, încotro ascultai, aceasta se auzea: “Păziți, la o parte, că vin cioclii cu morții”, câte opt, câte zece, unul peste altul, morți și cei smerduiți… Și-i căra de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai face și sta pre ulițe morți până când venia cioclii cu cară de-i ridica. Și câți erau vii, ne socoteam morți și umblam amețiți. Apoi începură a se îngropa unul câte unul prin grădini până se umplură… Să pustiiră mahalalele și ținu tot moarte groaznică de la august până la ghenarie… Se spunea că până la ghenarie numai răportuiți în catastihe morți mai mult de 20 000, afară din cei din grădini, care se îngropau noaptea, cât și cei de prin sate… Însă la spital făcea grămezi de câte o sută de trupuri goale, flăcăi, fete mari, copii, bătrâni, săraci, bogați… apoi făceau șanțuri și-i aruncau acolo, unul peste altul, țigani, boieri, ovrei, armeni, nu se căuta la rând și se prăpădiră două părți din lume și mai mult. Astfel de năprasnică moarte s-au făcut în acest leat”…
În atmosfera aceasta de groază, apăruse un alt motiv de neliniște: frica de tâlhari. Foști ciumați, mai mult sau mai puțin imunizați la boală, se adunaseră în cete: intrau în case spunând că sunt ciocli, furau și ucideau fără să fie prinși. La 18 octombrie 1813, domnitorul poruncește să fie căutat și arestat unul din „calicii orașului, fost ciumat, polcovnic chipurile peste ciocli… care-i fură și-i jefuiește , în fel și chip pe locuitorii orașului”… Se poate bănui că râvna polițailor, în cazurile acestea, nu era cine știe ce mare.
Pentru ai deosebi de tâlhari, autoritățile hotărâseră ca adevărații slujbași ai pompelor funebre să poarte la gât, ca semn de recunoaștere o bucată de pânză roșie. Ion Ghica povestește, în legătură cu aceasta, cele auzite de el în copilărie: „Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, șaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spate, îi trânteau în car, claie peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaților. Se încrețea carnea pe trup auzindu-se grozăviile și cruzimile făcute de acești tâlhari asupra bieților creștini căzuți în ghearele lor.
Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori, o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile!... Și poate și acei uciși astfel erau mai puțin de plâns, căci mai mult erau de jale cei aruncați de vii în câmp, fără așternut și fără acoperemânt, pe pământ ud și înghețat. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele nenorociților din câmpul Dudeștilor!...
În urma mai multor scene oribile, neomenoase și bestiale petrecute la ordie, unde unul din acești mizerabili fusese rupt cu dinții de un tânăr care apăra cinstea soției sale lovite de ciumă chiar în ziua nunții, și în urma revoltei ciumaților, chiar au sărit cu parul și au omorât zece ciocli, autoritatea în sfârșit a luat măsuri de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înființase câțiva vătășei însărcinați de a întovărăși pe ciocli din casă în casă, și aceștia strigau de la poartă: „Sănătoși copii!” Unul din ei, într-un raport către șeful său, zicea:
„Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde”.
Deasupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului care ardea în curțile boierești, și orașul răsuna de urletul jalnic al câinilor rămași fără stăpân.
Deținem două estimări medicale din acea vreme cea dintâi dă, numai pentru București, 25 000 de morți – cea de- a doua, 40 000; deci, între un sfert și 40% din populație.
La mijlocul iernii 1813 – 1814, cumplita epidemie încetase. Încet-încet, oamenii s-au întors la casele lor. Au fost numărați supraviețuitorii, s-au făcut câteva slujbe pentru morți. Iar la curte și pe la casele boierești se dădeau din nou baluri...”
---
„Cartea lui Neagu Djuvara este povestea miracolului petrecut cu două provincii de la marginea împărăției turcești, Țara Românească și Moldova. Călătorii străini remarcau că la București și la Iași treburile publice și viața privată aveau același ritm ca la Constantinopol. Puțini bănuiau că în atmosfera letargică a unui sfârșit de imperiu aristocrația fanariot-bizantină va trece de la caftan, anteriu și giubea la frac și mănuși albe și își va însuși ideile și moravurile occidentale în doar câteva decenii. Chiar înainte de ei, domnițele, de parcă nu ar fi purtat niciodată șalvari, fermenele, cepchene și iminei, își etalaseră la balurile de la curte rochiile croite ca la Paris sau la Viena. Nimic din vechea societate – sat și oraș, negoț, meșteșuguri, armată, învățământ și biserică – nu a rămas pe loc.
Universul spectaculos și pestriț – în parte oriental, în parte occidental – de acum aproape două veacuri e și mai bine înfățișat în această ediție ilustrată: sunt zeci de pagini cu imaginile oamenilor de atunci și ale minunatelor lor podoabe, straie și arme...”
