Un om cu dizabilități este, mai întâi de toate, un om cu abilități, iar crearea unui mediu favorabil în care să-și pună în valoare personalitatea este garanția succesului personal, dar și al comunității din care face parte. Alături de alte retrospective ale anului 2018, IPN vine cu un ciclu de materiale despre oameni care trăiesc cu o dizabilitate și despre organizații care le promovează drepturile.
---
„Mi-am propus să fac un dispozitiv special care să vină în ajutorul nevăzătorilor”
Roman Guțu este un tânăr nevăzător, specialist în tehnologii informaționale. De mai mulți, ani lucrează jumătate de zi la Centrul „Fără Bariere” din cadrul Universității de Stat din Moldova. Pentru că salariul e mic și cheltuielile sunt mari, a fost nevoit să-și mai caute un loc de muncă. În acest an, s-a angajat tehnician IT la Liceul cu Profil Tehnologic pentru Copiii cu Vederea Slabă. A reușit după mai mulți ani de căutări și numeroase refuzuri. „Unii îmi spuneau deschis că este nevoie de vedere pentru astfel de muncă. Nici nu mă lăsau să le demonstrez abilitățile mele. Alții îmi promiteau că o să revină neapărat cu un apel, dar o spuneau numai ca să scape de mine. De sunat nu mă mai sunau. Dacă indicam în CV-ul expediat angajatorilor că sunt persoană nevăzătoare, atunci totul rămânea în suspans, nici măcar un email nu primeam că au recepționat sau nu dosarul meu”, spune tânărul.
Pe lângă găsirea unui job, pentru o persoană cu dizabilități de vedere și deplasarea prin oraș este o adevărată provocare, care de multe ori se încheie cu accidentări. Roman povestește că a avut situații în care a rămas cu bastonul, pe care îl folosește pentru a se feri de obstacole, rupt după ce șoferii, din neatenție sau poate din neglijență, au trecut cu roțile mașinii peste el. Deși autoritățile nu o dată au anunțat inițiative de asigurare a accesibilității pentru persoanele cu dizabilități, Chișinăul, ca și majoritatea localităților din țară, rămâne inaccesibil. „Ca nevăzător trebuie de fiecare dată să rog pe cineva să îmi spună ce număr are troleibuzul sau microbuzul de care am nevoie. Din păcate, nu întotdeauna primesc un răspuns. Obosit deja de această situație, mi-am propus în anul care vine să reușesc să fac un dispozitiv special care să vină în ajutorul nevăzătorilor, să spună ce număr are transportul care se apropie în stație”, spune Roman, plin de optimism că va reuși.
„Vreau ca oamenii să nu ne privească cu milă”
Are deficiențe locomotorii, dar scaunul cu rotile nu a împiedicat-o pe Iuliana Tabacari să obțină jobul dorit. După mai mulți ani de implicare în activități și colaborare cu Asociația „Motivație”, tânăra a devenit asistent social şi office manager la Centru de servicii sociale pentru copiii cu dizabilități „Pasărea albastră” din orașul Hâncești. „Am ales să lucrez în acest domeniu ca să-i pot susține și pe alții. Desfășurăm activități de incluziune socială pentru copiii și tinerii cu dizabilități, punând accentul anume pe ieșirile în comunitate. Beneficiarii centrului sunt încurajați să meargă la magazine, teatru, concerte. Au fost instruiți cum să se descurce în comunitate, care sunt regulile de securitate în stradă, cum să facă cumpărături, chiar cum să interacționeze cu oamenii care, din păcate, de cele mai multe ori ne privesc cu milă”, spune tânăra.
În comparație cu acum câțiva ani, Iuliana crede că viața persoanelor cu dizabilități din Republica Moldova s-a schimbat spre mai bine. Aceștia au devenit mai vizibili, mai implicați în societate. Totuși, există încă probleme legate de incluziunea socială, dar mai ales educațională a persoanelor cu dizabilități. „Faptul că anumiți copii sunt privați de dreptul de a beneficia de studii, spre exemplu unii copii cu autism sau sindromul Down, este o problemă. Mi-aș dori să nu mai existe atâtea impedimente și bariere. De exemplu, o mare problemă este asigurarea cu echipament corespunzător a persoanelor cu dizabilități locomotorii, și anume scaune rulante, verticalizatoare pentru reabilitarea copiilor și tinerilor”, menționează tânăra.
Întrebată ce așteptări are în noul an 2019, Iuliana Tabacari a spus că va continua să lucreze în domeniul incluziunii școlare a copiilor cu dizabilități din localitatea ei. „Scopul meu rămâne același, să susțin în continuare tinerii cu dizabilități să își formeze abilități de trai independent în comunitate și să lupt cu ei cot la cot pentru crearea și asigurarea unui mediu accesibil și prietenos și aici, acasă”.
„Îmi doresc ca toate clădirile de menire socială, străzile și stațiile să devină accesibile”
Ivan Petcoglo este un tânăr cu dizabilități locomotorii care locuiește în sudul Moldovei, în UTA Găgăuzia. Este de profesie asistent social și anul acesta urmează să-și ia masteratul în cadrul Universității de Stat din Comrat. Ivan susține că și în regiune persoanele cu dizabilități cu greu își găsesc un loc de muncă: „Am încercat de mai multe ori să îmi găsesc un job ca și asistent social însă am fost refuzat. Mi s-a spus că nu sunt locuri de muncă libere”. Angajatorii manifestă reticență față de persoanele cu dizabilități, le cred neputincioase. Ivan a reușit să se angajeze la Centrul Pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități din Chișinău și este reprezentantul acestei organizații în Găgăuzia.
„Prin această activitate am reușit să mă implic în ajutorarea persoanelor cu dizabilități din regiunea găgăuză și, împreună cu juriștii de la CDPD, am oferit consultanță juridică persoanelor cu dizabilități și familiilor acestora pe diverse probleme cu care se confruntau. Spre exemplu, am reușit să fac mai multe demersuri la autoritățile locale, ca instituțiile publice să fie accesibile pentru oamenii cu dizabilități. În urma acestor demersuri, policlinica raională din Comrat a devenit accesibilă pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, care acum au acces liber la serviciile medicale”, povestește cu mândrie Ivan.
Aflat la sfârșit de an, tânărul este mulțumit de reușitele sale, iar pentru anul 2019 și-a pus ca scop să susțină aceeași cauză: accesibilitatea instituțiilor publice. „Îmi doresc ca toate clădirile de menire socială, străzile și stațiile de așteptare a transportului să devină accesibile pentru persoanele cu dizabilități. Dacă ar exista și la noi accesibilitate, atunci nu am mai avea nevoie de însoțitori, asistenți personali, am duce un trai independent, așa cum o fac persoanele cu dizabilități de peste hotare, iar comunitatea ne-ar percepe mai pozitiv, nu doar ca pe o povară!”, spune Ivan, plin de speranță.
Ion Ciobanu, IPN