Analiză IPN: Multă lume care nu este de acord cu multe din ceea ce face guvernarea pro-europeană în Republica Moldova, se întreabă de ce partenerii de dezvoltare continuă să ofere sprijin actualei guvernării, inclusiv prin vizite frecvente şi de nivel înalt la Chişinău? La mijloc este o contradicţie vizibilă dintre percepţia internă şi externă a guvernării moldoveneşti. De ce, totuşi, liderii europeni vin şi ce ar fi, dacă nu ar veni…?
---
Europenii, cu sau fără vină?
După percepţia unei părţi din societatea noastră, în ultimii ani, Republica Moldova merge „din rău în mai rău”. De regulă, se face trimitere la corupţia tot mai mare, la injustiţia tot mai pronunţată, mai nou, la „furtul miliardului de dolari”, supranumit şi „jaful secolului” ş.a.m.d. Volens-nolens, această percepţie se asociază cu actuala guvernare, pro-europeană. Pe de altă parte, structurile europene şi liderii acestora continuă să facă declaraţii şi vizite de susţinere pentru Republica Moldova, ca şi mai înainte, până a deveni „mai rău”. În aprecierea acelei părţi din societatea noastră, europenii preiau, volens-nolens, o parte din imaginea şi responsabilităţile „guvernanţilor noştri pro-europeni”. Nu se cunoaşte dacă această asociere ar fi pe placul europenilor, la sigur însă este că respectiva percepţie nu face bine direcţiei europene de dezvoltare a Republicii Moldova. Poate şi prin aceasta se explică trendul descendent al opţiunilor pro-europene, fixat de ultimele sondaje sociologice, pe de o parte, şi trendul ascendent al opţiunilor orientate spre Est…
Cine sunt judecătorii?
La nivel de societate, se pare că o asemenea percepţie este caracteristică în mod special categoriilor orientate spre Europa care au avut aşteptări foarte mari, dar nerealizate, atât de la cursul de dezvoltare, cât şi de la guvernarea care s-a obligat să-l promoveze. Categoriile care nu au agreat din start ideea europeană, din acelaşi start au apreciat situaţia drept „din rău în mai rău” şi aşa o ţin, chiar dacă europenii au venit în anii de la urmă cu suport sesizabil. Poate, aceste categorii şi-au modificat cumva poziţia, însă doar în sensul „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, inclusiv pentru că aceasta ar compromite definitiv ideea europeană în favoarea alternativei pro-estice.
Lucrurile sunt mai mult sau mai puţin clare şi la nivel de guvernare, pentru care, dacă percep aşa lucrurile mulţi oameni şi aceştia devin tot mai mulţi, ar fi valabilă altă vorbă cunoscută: „cum îţi aşterni, aşa vei dormi”.
Motivele unui comportament cu anumite doze de risc din partea europenilor merită, însă, să fie examinate în mod special. Fără pretenţia de a le enumera pe toate, oferim atenţiei dvs. o parte dintre ele, cu titlu de variante în căutarea răspunsului.
De ce a mers Merkel la Putin?
Europenii vin pentru că sunt obişnuiţi să lucreze cu guvernarea legală, aşa declară şi aşa fac de decenii, nu doar în raport cu Moldova. Ei preferă să conlucreze, să comunice cu respectiva guvernare, decât să se duşmănească. Iar cine este la guvernare, este mai degrabă responsabilitatea noastră, a celor nemulţumiţi. Chiar dacă nu este vorba de o analogie deplină, din aceleaşi considerente Angela Merkel a mers la Vladimir Putin, chiar dacă nu pe 9, ci pe 10 mai, chiar dacă tot cancelarul german este forţa centrală pe care se ţin sancţiunile europene împotriva Rusiei pentru comportamentul ei în raport cu Ucraina. Ani în şir, Europa a menţinut atât sancţiunile economice împotriva Iranului, cât şi formatul de negocieri cu această ţară. De altfel, iată că negocierile lungi au dat recent şi anumite roade. Cazul Moldovei este unul exact invers, europenii vin cu dialog şi cu sprijin, inclusiv financiar, pe care nimeni în lume nu l-a oferit Moldovei vreo dată. Întreruperea vizitelor legate de guvernare ar însemna întreruperea suportului legat de ţară.
70 de ani comuni şi două lumi paralele
Pentru că suntem plasaţi în coasta lor şi s-ar putea să-i deranjăm atât de dezbinaţi şi intoleranţi cum suntem, europenii vin să ne împace şi să ne înveţe a ne împăca, cu noi înşine şi cu lumea din jur. Aceasta pentru că, datorită unor condiţii, care fac o temă aparte, ei au trecut această şcoală cu decenii sau chiar secole în urmă. „Toţi diferiţi, toţi egali” este nu doar o lozincă de a lor, ci şi un mod de a fi, pe intern şi extern. Cea mai mare lecţie în acest sens, pe care au trecut-o europenii, unicii pe de glob, este că, după cel de-al doilea război mondial, nu doar că nu luptă între ei, ci se şi sprijină şi se protejează reciproc. Formatul pe care l-au descoperit cam 65 de ani în urmă se numeşte „Uniunea Europeană”, care poate fi considerată o găselniţă a civilizaţiei umane de când există ea. Nenorocul nostru, al tuturor celor care constituim Republica Moldova de astăzi, constă în faptul că am trăit până nu demult în condiţii total diferite, iar modul fastuos în care „sărbătorim” şi astăzi, peste 70 de ani, Ziua Victoriei este un indiciu foarte clar că încă nu am depăşit mentalitatea „beligerantă”, bazată pe divizarea oamenilor în „ai noştri” şi „străini/duşmani”.
Modele de toleranţă importate
Apropo, şi în acest sens europenii ne oferă exemple de toleranţă, pentru că de mai mulţi ani ne îndeamnă, la noi acasă, să fim înţelegători atât cu cei care marchează Ziua Victoriei, cât şi cu cei care pun preţ pe Ziua Europei. De mai mulţi ani nu au pretins, deşi au avut influenţa să o facă, să-i înghesuim din Piaţa Marii Adunări Naţionale pe adepţii „Victoriei” în favoarea „Europei”, pe data de 9 mai. Totdeauna s-au mulţumit cu ziua de 10 mai sau chiar cu întârzieri de o săptămână şi mai mult, în anumite localităţi. Ei s-au copt demult şi ne ajută să „ne coacem” şi noi, cu încetul, la vatra toleranţei şi bunei înţelegeri, ca să dăm un exemplu la nivel de societate. La nivelul clasei politice, din aceleaşi considerente şi îndemnuri, se pare, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk s-a întâlnit recent la Chişinău atât cu liderul PLDM, Vlad Filat, cât şi cu liderul unui nou proiect politic, Iurie Leancă, după ce aceştia nu se prea agreează între ei, se pare, şi acesta este doar alt exemplu. De multe ori, liderii unor partide de la noi au fost cei care au refuzat făţiş să se întâlnească cu demnitarii occidentali, veniţi în Moldova.
„Miliardul de dolari” ca un caz aparte şi ca proces
Posibil că europenii mai vin şi pentru că s-ar putea să cunoască ceva din ceea ce nu cunoaştem sau nu suntem pregătiţi să vedem noi, nemulţumiţii. Nu ştiu dacă este tocmai cazul vehiculatului „miliard furat”, dar este şi el relevant într-un anumit fel, la o analiză mai aprofundată. În percepţia „nemulţumiţilor”, guvernarea pro-europeană se face vinovată, şi pe bună dreptate, de acţiunile şi/sau inacţiunile legate de acest caz. Dar logica „noastră” îi responsabilizează pentru aceasta şi pe europeni care, posibil, au cunoscut mai multe despre respectiva „afacere”, „dar nu au intervenit, ba chiar continuă să susţină astfel de guvernare”. Diferenţa dintre „noi” şi „ei” este că noi vedem în această situaţie un caz, o finalitate, iar ei văd un proces. Un proces pe care noi nu avem pregătirea să-l vedem în ansamblu, iar pentru ei este unul cunoscut, din propria experienţă istorică, dar şi din analiza istoriei moderne a tuturor statelor din fosta Uniune Sovietică şi chiar din fostul lagăr socialist. Ei, europeni, înţeleg că tinerele democraţii, din cauza tristei experienţe politice şi sociale anterioare, se ciocnesc de aproximativ aceleaşi probleme, apărute la anumite etape de dezvoltare.
„Vin ai noştri, pleac-ai noştri”
Posibil, au dreptate experţii care afirmă că una dintre aceste probleme, comună, spuneam, tuturor ex-sovieticilor şi ex-socialiştilor, se cheamă „oligarhizarea statului”. Cel puţin existenţa acestui fenomen şi în Moldova ar explica multe din problemele cu care se confruntă ţara în ultima perioadă. Respectiv, demontarea sistemului oligarhic ar fi soluţia pentru rezolvarea acestor probleme. Noi cunoaştem anumite căi pentru atingerea acestui scop nobil, dar toate încap în scurta lozincă „Jos!”, cu forma protestului, mitingului, revoluţiei sau, mai nou, a „maidanului”. Doar că după fiecare nouă revoluţie „vin ai noştri, pleac-ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”, vorba cântecului, pentru că sistemul rămâne intact. Europenii cunosc şi preferă alte forme şi metode de demontare a sistemului, cu altă finalitate a acestui proces. Cel mai relevant exemplu se desfăşoară chiar sub ochii noştri, în România vecină, şi chiar zilele acestea i-a formulat esenţa unul dintre cei mai buni experţi români, Iulian Chifu, inclusiv prin IPN: „Moldova ar putea repeta calea României. Cele mai bune reforme, care au dat roade, au fost făcute de către guvernul Năstase, care a fost desemnat ca cel mai corupt guvern. Acum lupta cu corupţia în România este atât de puternică, încât a ajuns să fie încarceraţi cei care au creat structurile de combatere a corupţiei”.
Instituţii funcţionale şi „inspecţii” de nivel înalt
Esenţa în toate aceste ecuaţii sunt instituţiile statului funcţionale, capabile să-i oblige pe toţi să respecte legile, indiferent de rang, de culoare politică, capital acumulat etc. Şi doar atunci şi doar aşa se pot rezolva problemele corupţiei şi „oligarhizării statului”, dacă ele există cu adevărat în Moldova. La ce bun să fii sau să tinzi să te faci „oligarh” (om super-bogat, învestit cu multă putere de stat), dacă te poţi pomeni în orice moment cu cătuşele la mâini, ca orice hoţ de buzunare banal?.
Poate că europenii le dau dreptate experţilor care afirmă că „sistemul oligarhic din Republica Moldova” a ajuns în faza sa finală, s-a răscopt şi este aproape gata să cadă în mâinile „justiţiei juste”, doar că această justiţie trebuie creată încă sau, poate, crearea ei dusă până la capăt. Ce ar trebui să facă în acest caz „sistemul oligarhic”? Să lanseze lozinca „Jos!”, să creeze mare învălmăşeală, cu sau fără „maidane”, să organizeze schimbul de decoraţii, pentru că în aceste condiţii sistemul supravieţuieşte şi noi rămânem, ca de fiecare dată, cu mahmureala de a doua zi după fiecare „7 aprilie” (20109) sau „7 noiembrie” (1917). Poate îi lăsăm pe europeni să-şi ducă opera la capăt, pentru că ei vin şi dau bani pentru justiţie, pentru combaterea corupţiei, demontarea sistemului oligarhic, anume prin crearea instituţiilor funcţionale ale statului. De altfel, dacă cineva încă nu a înţeles, europenii nu vin doar „la plimbare”, doar pentru sprijin, ei vin, prioritar, în inspecţii . Aceeaşi formă de inspecţie o au întrevederile regulate ale Guvernului cu partenerii de dezvoltare, în cadrul cărora este examinată implementarea „recomandărilor de politici din notele informative înaintate autorităţilor anterior de către partenerii de dezvoltare, precum şi planurile de acţiune ale Guvernului”.
Presiune internă şi externă în tandem
A fost un fel de a spune: „să-i lăsăm pe europeni să-şi facă treaba”. Desigur că ei nu vor vrea şi nu vor putea să facă nimic, dacă nu-i ajutăm, în primul rând, noi, „nemulţumiţii”. La presiunea lor asupra clasei politice moldoveneşti trebuie s-o adăugăm în mod obligatoriu pe a noastră. Cei circa 40-50 de mii de participanţi la mitingul de protest din 3 mai au influenţat în mod evident comportamentul guvernării, inclusiv publicarea raportului Kroll, invitarea în Moldova a experţilor anticorupţie georgieni şi ucraineni, săptămâna trecută, dar şi a temutei şefe a temutei DNA din România, Laura Codruţa Kovesi, săptămâna curentă, dar şi recentele consultări cu societatea civilă privind iniţiativele anti-corupţie ale Executivului. Reactivarea spiritului de activism, protestatar, în societatea moldovenească este poate cel mai încurajator fenomen din ultimii ani, pe fundalul multelor şi marilor probleme şi dezamăgiri, obiective şi subiective. Sporirea, lărgirea acestui fenomen este una din puţinele forţe motrice interne, pe lângă sprijinul extern, care poate activiza real reformarea veritabilă a instituţiilor statului, ceea ce înseamnă, practic, procesul real de integrare reală a Republicii Moldova în Uniunea Europeană.
Următorii un pas-doi?
Însă doar „Jos!” nu este de ajuns. De la început de aprilie, prin manifestaţia de la 3 mai şi până astăzi procesul protestatar nu a dat semne că ştie ce va urma, care va fi pasul doi, trei. Corturi în jurul guvernului-parlamentului-preşedenţiei? Şi apoi? Dar dacă guvernarea se „lunecă cu mintea” şi demisionează, ce facem? Instalăm guverne provizorii? Cine va intra în acele guverne? Matrozul Jelezneak şi/sau elitele de la tribunele din Piaţa Marii Adunări Naţionale? Sau facem alegeri? Când le facem? Cum le facem? Cine le câştigă, cel mai probabil? Dar dacă guvernarea nu cedează, suntem gata de „maidan”? Ne putem proteja de lunetişti, „omuleţi verzi” şi alte genuri de provocări? Cum vor reacţiona alte categorii de populaţie, care nu agreează nici Piaţa, nici Europa? S-a asigurat cineva că, de data aceasta, nu ne duce nimeni, „de căpăstru”, în „staulul” următorilor guvernanţi-oligarhi sau neoligarhi, cum s-a întâmplat de atâtea ori?
Cum va rămâne cu aşteptările şi speranţele noastre, a celor nemulţumiţi de calitatea modernizării şi euro-integrării? Cu instituţiile statului rămase pe vechi, cu vizitele şi banii europenilor, investiţi deja în Moldova? Primii care s-ar bucura de o astfel de perspectivă ar fi… oligarhii pe care îi bănuim că există şi că ne fură, care ar rămâne şi liberi, şi cu averile întregi.
Şi acum haideţi să vedem ce se întâmplă, dacă liderii europeni decid să nu mai vină în Moldova, ca răspuns la bănuielile şi învinuirile directe ale moldovenilor?
Fără vizite şi fără bani europeni
Mai întâi se va opri finanţarea - granturi, proiecte şi credite europene - în condiţiile când chiar prim-ministrul Chiril Gaburici recunoştea zilele trecute că nesemnarea unui nou memorandum cu FMI, ar fi o catastrofă pentru Moldova. Iar memorandumuri cu FMI nu avem cam demult. Când spunea aceasta, premierul conta că banii europenilor vor continua să vină. Îşi închipuie cineva cum arată o „catastrofă la pătrat” în Republica Moldova, care şi aşa o duce greu? Pentru că europenii nu au de ce da bani, dacă sunt lipsiţi de posibilitatea de a inspecta folosirea lor. Vor simţi lipsa finanţărilor europene nu doar moldovenii pro-europeni, ci şi cei de altă orientare geopolitică. De exemplu, primarul comunist şi alegătorii săi, mai puţin europeni, din Bălţi, unde s-au realizat şi se realizează mai multe proiecte finanţate de europeni.
Buchete de corupţie şi „oligarhi”
În lipsa instituţiilor care să lupte eficient cu ele, corupţia şi „oligarhia” ar înflori şi mai mult, după modelul care funcţionează în toate, dar absolut în toate, fostele republici sovietice, care nu au ajut norocul să ajungă, prin reforme şi democratizare, sub umbrelă europeană.
De la punct sau de la virgulă?
Moldovenii, în special, cei cărora le pasă, care sunt deranjaţi de derapajele actualei guvernări, nu vor putea şi nu vor vrea să trăiască în alte condiţii, decât cele cu care s-au obişnuit astăzi, inclusiv libera circulaţie prin lume, libertatea, fie şi relativă de exprimare, de întrunire, a presei, cu toate deficienţele acestora etc. Oricum, cândva aceştia vor dori s-o ia de la început, iar altă cale decât prin Europa, în această perioadă istorică, nu există. Poate, totuşi, e mai bine să ne asigurăm că putem continua drumul, acum, de la virgulă, chiar de la punct şi virgulă, în loc de a apela la semne de exclamare sau la „punct şi de la capăt”?…
„Locul sfânt nu rămâne gol”
Dacă nu ar mai veni europenii cu modelul lor de viaţă, cine ar veni în schimb şi cu ce model ar veni? Pe moment, există doar două modele: European şi Estic. În cel Estic, în toate ţările post-sovietice, puterea politică şi clanurile economice este reprezentată de unele şi aceleaşi persoane, am convenit că anume aceasta înseamnă „oligarhie”. Acolo corupţia şi oligarhia nu sunt mai mici, iar justiţia nu este mai bună, ba chiar din contra, care se mai sprijină şi pe regimuri autocratice, prin definiţie, nedemocratice sau puţin democratice. Şi dacă, în condiţiile Moldovei, avem posibilitatea din când în când să schimbăm clanurile oligarhice, în toate celelalte ţări, în afara, poate, de Ucraina şi Georgia, acestea sunt instalate, practic, pe viaţă. E treaba internă a popoarelor acestor ţări, dacă acceptă asemenea stări de lucruri, noi, însă, avem posibilitatea să conchidem, pentru noi, că îmbinarea de circumstanţe de model Estic, nicăieri nu generează un nivel de viaţă şi de libertăţi egale cu cele pe care le asigură modelul Vestic. Poate şi aceasta aveau în vedere experţii care spuneau că sistemul „nostru” oligarhic este mai aproape faza finală de coacere şi mai uşor de demontat, însă doar cu ajutorul „vizitelor” europenilor.
Ultima redută
Astfel, liderii europeni şi „vizitele” lor par să fie ultimii noştri aliaţi, ultima noastră speranţă şi redută, inclusiv în soluţionare problemelor pe care le avem noi între noi şi noi împreună în raport cu guvernările noastre. Sunt ultimul şi unicul instrument de demontare a sistemului oligarhic şi de înlocuire a lui cu ceva previzibil, verificat de alte ţări şi „comestibil” pentru toţi oamenii care trăiesc în această ţară. De aceea, în speranţa, dar şi în îngrijorarea că valul protestatar din Moldova va creşte, îndemnul este să ne îngrijim că nu se aruncă şi copilul din scăldătoare, odată cu apa uzată. Aici „copilul” este viaţa noastră, iar „apa uzată” sunt guvernările care de aceea şi există în democraţie ca să vină şi să plece. Poate că prezenţa europenilor în Moldova ar trebui comparată cu „fierturile de ierburi medicinale” care se pun în scăldătoare, pentru a întări imunitatea nou-născutului venit pe lume. De altfel, am putea spune că e vorba nu doar de liderii europeni în Moldova, ci de popoarele europene şi spiritul european, resimţit la noi: la sfârşitul săptămânii trecute aflam că deja 23 din 28 de parlamente ale statelor membre UE au ratificat Acordul de asociere cu Republica Moldova, în doar un an neîmplinit…
Valeriu Vasilică, IPN
