Potrivit Constituției Republicii Moldova, Transnistria – cunoscută și sub denumirea „malul stâng al Nistrului” – face parte din teritoriul Republicii Moldova. Dar realitatea este că autoritățile moldovene nu dețin niciun fel de control asupra regiunii, care funcționează ca și un stat de facto încă de la începutul anilor ‘90. Pierderea controlului asupra acestei regiuni a avut loc în contextul prăbușirii Uniunii Sovietice, situația înrăutățindu-se din momentul proclamării independenței de către Republica Moldova la 27 august 1991.
Premize istorice
Întrucât Uniunea Sovietică n-a admis niciodată faptul Unirii Basarabiei la România în anul 1918, Sovietele au creat presiuni asupra autorităților române prin organizarea, instruirea și finanțarea activităților subversive în Basarabia. Aceste presiuni au implicat și crearea RSSA Moldovenești în cadrul RSS Ucrainene, în anul 1924. Republica nou-creată a obținut statut de republică autonomă din cauza perspectivelor politice viitoare ale Moldovei Sovietice, cu alte cuvinte, în eventualitatea anexării Basarabiei. RSS Moldovenească a fost instituită de către Sovietul Suprem al URSS la 2 August 1940, prin comasarea unor părți din Basarabia istorică și RSSA Moldovenească, dar nu în totalitatea sa – doar șase din treisprezece raioane ale RSSA Moldovenești au fost alipite la RSS Moldovenească.
Pe termen lung, unificarea acestor două entități distincte (cunoscute drept Basarabia și Transnistria, sau „malul stâng” și „malul drept” al râului Nistru), care nu au existat anterior în niciun fel ca și entitate comună, s-a dovedit a fi crucială pentru evoluția ulterioară atât a RSSM, cât și a Republicii Moldova. Din punct de vedere economic și demografic, RSSM s-a dezvoltat treptat ca și două republici în una: prima preponderent rurală, agricolă și populată de moldoveni; iar cealaltă mai urbanizată și cu o populație slavă, în general imigrantă, angajată în industria grea de tip sovietic. Majoritatea întreprinderilor industriale moldovenești funcționau ca și un apendice al marilor întreprinderi sovietice, unele fiind amplasate în afara Basarabiei, în Transnistria, acestea din urmă generând o treime din producția industriei moldovenești.
În același timp, îndeosebi elementele moldovene din Transnistria, împreună cu funcționari ruși numiți de la Moscova, au fost elementul aparatului de partid responsabil de promovarea politicilor sovietice privind naționalitatea pe teritoriul RSSM. În general, aceste elemente dominau, aproape ca o castă, viața publică în Moldova sovietică, fapt la care a contribuit și nivelul scăzut al educației în rândul populației moldovene, dominarea cadrelor rusești sau rusificate în majoritatea instituțiilor-cheie și o utilizare aproape universală a limbii ruse în treburile oficiale ale republicii.
Pe lângă distorsionarea intrinsecă a balanței etnice în RSSM, această politică sovietică a generat premizele de lungă durată ale viitorului separatism transnistrean. În data de 2 septembrie 1990, cu sprijinul Moscovei, regiunea se va proclama drept entitate independentă – „Republica Moldovenească Nistreană” (RMN), încetând să mai primească ordine de la guvernul central al Republicii Moldova.
Cauzele și începutul crizei
Criza transnistreană a fost creată artificial de către Moscova la începutul anului 1990 pe fundalul crizei sistemice din URSS și intensificării mișcărilor naționale în republicile sovietice. Confruntați cu probabilitatea părăsirii Uniunii Sovietice de către RSSM, Anatoli Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, cu implicarea lui Dmitri Iazov și Boris Pugo, ministrul apărării și, respectiv, al afacerilor interne, a decis să creeze pe teritoriul Moldovei două state: una pe malul stâng și alta în Găgăuzia. În același timp, oficialul sovietic a creat o legătură între problema separatismului local din Moldova și angajamentul RSSM de a semna noul tratat sovietic inițiat de Mihail Gorbaciov în speranța salvării Uniunii Sovietice.
Primul sprijin efectiv din partea Moscovei pentru transnistreni a venit în septembrie 1990, când trupe ale Ministerului de Interne sovietic au fost detașate pentru a apăra „Congresul” elitelor rusofone care declaraseră independența „Republicii Transnistrene” față de Moldova în cadrul Uniunii Sovietice. Intervenția trupelor avut rolul general de gestionare a conflictului – în acest caz, să descurajeze o eventuală încercare de-a Chișinăului de a suprima cu forța forul respectiv, după cum amenințase. Însă exista și un al doilea scop: de a exercita presiune asupra Moldovei ca aceasta fie să renunțe la aspirațiile de independență, fie să se pomenească dezmembrată.
Trupele Armatei a 14-a, având în componența lor multe persoane născute în regiunea transnistreană, s-au văzut încurajate și de părtinirea deschisă față de Tiraspol manifestată de Ministerul Apărării. Astfel, atunci când, în noiembrie 1990, nu departe de Dubăsari, erupe prima confruntare armată moldo-transnistreană, rusofonii transnistreni aveau de partea lor nu doar formațiuni de voluntari înarmați, ci și așteptarea susținerii trupelor sovietice.
Conflictul între noile autorități de la Chișinău și „RMN” a erupt la sfârșitul primăverii-vara anului 1992, ducând la pierderea câtorva sute de vieți omenești. Conflictul avea să fie curând eclipsat de alte evenimente din lume, dispărând din titlurile ziarelor vremii. Acesta, totuși, rămâne a fi unul din cele mai complicate conflicte din spațiul post-sovietic, atât din punct de vedere al preistoriei sale, cât și din punct de vedere al implicațiilor sale politice și evoluțiilor posibile. Deși la 7 iulie 1992 a fost încheiat un acord de încetare a focului, nu s-a găsit încă o soluție pentru problema litigioasă care stă la baza conflictului – statutul juridico-teritorial al malului stâng al Nistrului din cadrul statului moldovenesc.
Deși mass-media și oficialii ruși se referă regulat la război ca la un conflict etnic, ar fi o simplificare grosolană să prezinți conflictul drept o confruntare între etnici moldoveni/români și partea „vorbitoare de limbă rusă” a populației Moldovei. Mai mult, niciuna din cele două părți implicate în conflict nu este de acord cu o asemenea descriere, insistând că este în esență un conflict politic.
Pentru partea moldoveană, conflictul a început ca o insurecție în masă, dar a devenit în curând o chestiune naționalistă, odată cu venirea la putere în Moldova a Frontului Popular, care a promovat o politică de românizare și unire cu România. Influențat de naționaliștii din rândul liderilor Frontului Popular, legislativul a adoptat măsuri cu efect de divizare, care a sporit temerile crescânde printre minoritățile vorbitoare de limbă rusă. Astfel, procesul mobilizării antisovietice care a precedat prăbușirea URSS a sporit și mai mult scindarea etnică deja existentă în Moldova.
Prin contrast, în tabăra secesioniștilor din regiunea transnistreană, conflictul violent a fost un caz de conspirație a elitelor, în care sprijinul Moscovei a jucat un rol crucial. Liderii rusofoni din regiunea transnistreană au folosit confruntarea etnică pentru a exacerba sentimentele de ostilitate și insecuritate în scopul consolidării propriei puteri. Războiul din Moldova a decurs așa cum a decurs pentru că Moscova a ales să descurajeze violențele conduse de mase în partea moldoveană, iar ulterior a decis că va fi mai bine pentru interesele sale strategice să susțină și nu să prevină secesionismul elitelor transnistrene. Moscova așadar a ajutat elitele transnistrene să pornească războiul și ulterior să-l câștige.
Escaladarea conflictului după ultimatumul lui Mircea Snegur din martie 1992 risca să compromită neutralitatea Armatei a 14-a din Moldova, pe care Rusia a și luat-o sub controlul său printr-un decret prezidențial din data de 1 aprilie 1992. Generalul Lebed, care l-a substituit pe Iuri Netkaciov la comanda Armatei a 14-a în iulie 1992, și-a exprimat cu mai multe ocazii susținerea fermă pentru regimul „RMN”. Acesta declarase orașul Bender, amplasat pe malul drept al Nistrului, parte inalienabilă a „RMN”, iar „RMN” – „o mică parte a Rusiei”, regiunea transnistreană fiind „cheia spre Balcani”. Atunci când forțele moldovene au câștigat prin luptă Benderul, tancurile Armatei a 14-a au traversat podul peste Nistru. Evenimentul s-a dovedit determinant pentru cursul luptei.
Consecințe
Problema transnistreană a pus o pecete grea pe procesul de tranziție post-comunistă a Moldovei. După cum s-a menționat mai sus, conflictul este în general prezentat ca fiind de sorginte etnică. Însă eforturile de a soluționa îngrijorările de ordin etnic ale separatiștilor rămân ineficiente atât timp cât cauzele mai fundamentale ale conflictului rămân fără atenție. De fapt, criza e mai puțin rezultatul unor revendicări etnice legitime și mai degrabă al unei concurențe îndelungate între două elite politice diferite, una dintre care a substituit pe alta în procesul de tranziție a Moldovei de la o republică sovietică la un stat independent. Un factor care complică și mai mult lucrurile este faptul că republica transnistreană deja a stabilit structuri de stat rudimentare, adică un președinte și un parlament ales, formații militare, o rețea complexă de raioane și consilii orășenești moștenite încă din perioada sovietică, introducând chiar și o monedă proprie. Astfel, având în vedere faptul că liderii transnistreni au avut de profitat de pe urma lipsei controlului asupra regiunii din partea guvernului central moldovean, e puțin probabil ca aceștia să îmbrățișeze reformele politice care ar diminua pârghiile de care dispun în favoarea Chișinăului.
Dar problema cu cel mai mare efect de complicare este Armata rusă a 14-a și îngăduința arătată Transnistriei de către Federația Rusă. În octombrie 1994, a fost semnat un acord moldo-rus care stipula retragerea trupelor ruse din regiune, însă acordul nu a mai intrat în vigoare din cauza refuzului Dumei de a-l ratifica. Mai mult, la 13 noiembrie 1996, Duma de Stat a adoptat o rezoluție care declara regiunea o zonă „de interes strategic special pentru Rusia”. Sub presiunea comunității internaționale, la Summitul OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia s-a angajat să-și retragă forțele armate din Moldova până în 2001, însă s-a scuzat de această responsabilitate invocând dificultăți tehnice ale retragerii.
În contextul politicilor post-sovietice, relațiile între Federația Rusă și Republica Moldova sunt marcate de numeroase contradicții. Pe de o parte, Rusia oficial susține integritatea teritorială a Republicii Moldova și oficial este implicată în „reglementarea” conflictului transnistrean. În același timp, Moscova este principalul susținător al regimului separatist de la Tiraspol, oferind RMN ajutor politic, economic, financiar și militar.
Rusia a inițiat două planuri de reglementare a problemei integrității teritoriale a Moldovei, ambele bazate pe ideea federalizării Republicii Moldova, unde Chișinăul și Tiraspolul ar fi părți egale, o formulă în care Rusia ar avea instrumente de influență și presiune asupra Republicii Moldova și posibilitatea de a păstra bazele sale militare din Transnistria. Primul a fost „Memorandumul Primakov”, semnat în 1997, iar al doilea a fost așa-numitul „Memorandum Kozak”, care urma să fie semnat în 2003, dar a fost respins de guvernul PCRM de atunci, ca urmare a protestelor în masă și presiunilor externe. În ambele cazuri, Rusia a insistat pe un tratat care i-ar oferi Transnistriei o cvasi-independență în cadrul unui stat federal, suficiente locuri în parlamentul moldovean pentru a bloca eventuale modificări ale Constituției, plus prezența pe termen lung a trupelor ruse.
Au fost propuse şi alte planuri de reglementare: Planul OSCE (1993) – Moldova stat unitar, cu o largă autonomie acordată Transnistriei; Planul Belkovski (2004) – Basarabia oferită României, iar Transnistria devine independentă; Planul Iuşcenko(2006) – democratizarea Transnistriei şi ulterior unirea cu Moldova; şi Planul Cioroianu (2009), care propunea modelul cipriot.
Viitorul
Reieșind din pozițiile asumate de diverși actori interni și externi în trecutul recent și în prezent, se pot schița câteva scenarii de rezolvare a conflictului. Primul ar presupune un stat moldovean unitar care să acorde Transnistriei o autonomie largă; al doilea presupune o confederație compusă din Chişinău și Tiraspol (plus autonomia găgăuză), fiecare cu statut egal; al treilea ar fi integrarea malului drept (actuala R. Moldova minus Transnistria) în corpul României, pe baze istorice, unde România ar fi statul unitar ce include și teritoriul istoric Basarabia; al patrulea presupune alipirea Transnistriei la Federația Rusă, în conformitate cu rezultatele a două referendumuri consecutive desfășurate în Transnistria, unde această propunere a fost susținută de majoritatea, deși în condiții marcate de nereguli majore; al cincilea scenariu ar putea fi o Transnistrie integrată în Ucraina, o posibilitate sugerată de istorie – Transnistria făcuse parte din Ucraina între anii 1917 și 1940 – precum și de factorii demografici (etnicii ucraineni reprezintă 28 la sută din populația regiunii); al șaselea scenariu prevede independența Transnistriei, după cum au pledat de numeroase ori oficialii și locuitorii regiunii. Totuși, experiențele istorice similare din toată lumea sugerează că e greu să prezici contextele post‐coloniale sau post‐imperiale atunci când identitatea politică și teritorială a unui stat nou se ciocnește de ambițiile de mare putere manifestate de fostul centru imperial.
Astăzi, viitorul statului este adesea prezentat dintr-o perspectivă ce presupune doar două soluții: fie Republica Moldova devine un stat european, integrând Transnistria ca urmare a integrării europene, fie Moldova și Transnistria formează o confederație sub control rusesc și participă în proiectele eurasiatice ale Federației Ruse. În ambele cazuri, modelul selectat ar trebui să reflecte nu doar preferințele interne ale moldovenilor, influențate de diverse proiecte de edificare statală sau națională, dar și contextul general al relațiilor conflictuale sau consensuale între Uniunea Europeană și Federația Rusă legate de acest subiect. Din aceste motive, rezultatul cel mai probabil pe termen scurt și mediu ar fi păstrarea status quo. Asta pentru că în contextul general al confruntării Vest-Est nu e loc de o reconciliere efectivă în Republica Moldova.
Octavian Ţîcu,
doctor în istorie, Institutul de Istorie al AŞM
