 |
|
| Anatol Țăranu | |
URSS a fost înființată oficial o sută de ani în urmă, la 30 decembrie 1922, dar își trage originea din revoluția bolșevică din octombrie 1917, când în noaptea de 6 spre 7 noiembrie, partidul bolșevic condus de Lenin și Troțki a declanșat o insurecție armată, care a dus la răsturnarea Guvernul provizoriu rezultat în urma Revoluției din februarie 1917. Insurecția a reușit aproape fără vărsare de sânge, însă istoria care a urmat a fost marcată de politici de teroare, de ororile războiului civil, abolirea sistemului economic și social bazat pe proprietatea privată și înlocuită cu colectivizare și planificare economică centralizată, conflicte sângeroase, deportări și foamete, instaurarea unui regim politic totalitar. Încercarea de a opera reforme democratice pe fondul URSS a dus la prăbușirea lui rapidă, iar în ziua de Crăciun a anului 1991, steagul roșu ornat cu secera și ciocanul, avea să fluture pentru ultima dată peste Kremlin, la 26 decembrie 1991 anunțându-se oficial decesul primului stat socialist din lume.
„Minoritarii naționali rusificați exagerează întotdeauna?”
Formarea URSS a fost o încercare de a renaște un singur stat pe teritoriul fostului Imperiu Rus și, în mod obiectiv, la menținerea imperiului sub o formă social-politică nouă. Imperiul țarist, cât și succesorul său cel al sovietelor s-au dezvoltat prin cucerirea a nenumărate teritorii străine, cu națiuni diferite din întreaga Eurasie. Toate aceste națiuni aveau mari resentimente istorice la adresa autorităților centrale ruse, fie că erau țariste sau mai apoi sovietice. Necesitatea depășirii acestor incongruențe istorice a provocat o dispută aprinsă între liderii bolșevici privind forma de organizare a primului stat socialist din lume. Iosif Stalin, care era considerat expertul principal al partidului în relațiile interetnice și, în calitate de comisar al poporului al RSFSR pentru naționalități, a fost responsabil de elaborarea problemei, el sugerând soluția includerii republicilor naționale în componența Federației Ruse pe post de autonomii. Mulți comuniști proeminenți, în special Lev Kamenev, susțineau această idee.
Însă liderul bolșevicilor Lenin a criticat dur proiectul de „autonomizare” al lui Stalin, numindu-l „o întreprindere fundamental greșită” și l-a acuzat de „grabă și pasiune administrativă”, adăugând că „minoritarii naționali rusificați exagerează întotdeauna în ceea ce privește o stare de spirit cu adevărat rusă”. Lenin a insistat ca RSFSR să fie recunoscută egală în drepturi cu alte republici și să se alăture uniunii pe picior de egalitate cu ele. Chiar dacă în această problemă Stalin a rămas neconvins și într-o notă adresată membrilor Biroului Politic a numit poziția lui Lenin „liberalism național”, cu toate acestea, autoritatea liderului bolșevic, în ciuda faptului că deja era la acel moment grav bolnav, a rămas incontestabilă. URSS formal a devenit un stat al republicilor unionale, fiecare în parte beneficiind teoretic de drept la secesiune.
La baza creării URSS s-a pus ideea fixă a revoluției mondiale
Evident, Lenin dorea, nu mai puțin decât Stalin, crearea unui stat unitar cu o verticală a puterii politice conformă tezei despre „dictatura proletariatului”, dar s-a condus în această problemă, în primul rând, de idea fixă comunistă a așa-zisei revoluții mondiale. Noului stat urma să i se confere în mod deliberat un caracter supranațional, pentru ca pe viitor să poată fi acceptate în componența sa orice „republici socialiste sovietice” de oriunde din lume. Inițial chiar s-a propus numirea statului „Uniunea Republicilor Sovietice ale Europei și Asiei”, dar apoi s-a decis să se îndepărteze și de o astfel de referință geografică. Mai târziu, la 17 iunie 1924, de la tribuna celui de-al V-lea congres al Kominternului, președintele Internaționalei comuniste Grigori Zinoviev formula în felul următor acest deziderat imperialist al bolșevicilor: „Trebuie să cucerim încă cinci șesimi din suprafața pământului, astfel încât să existe o URSS în toată lumea”.
În URSS teoria leninistă insista asupra înțelegerii că națiunile ar trebui să-și păstreze identitatea și autonomia teritorială pe termen nelimitat, în schimb apartenența la un singur stat și o ideologie comună erau impuse ca mai importante decât sentimentele naționale. Însă deja în anii 1970, contradicțiile de ordin național ce se acumulau în surdină în societatea sovietică, au provocat necesitatea de modificare a perspectivei dezvoltării factorului național și au adus la alinierea tacită a ideologilor comuniști la teoria burgheză „melting-pot” (cuptor topitor), prin proclamarea oficială că, în cursul dezvoltării URSS, a apărut, chipurile, o „nouă comunitate istorică de oameni - poporul sovietic”. În acest fel imperiul sovietic încerca să atenueze disfuncționalitățile crescânde ale relațiilor interetnice ale societății sovietice, în care 185 de națiuni și naționalități au fost împărțite, în funcție de număr, în patru rânduri. Unele au primit dreptul de a forma republici unionale cu subordonare directă Moscovei, a doua categorie - republici autonome în cadrul republicilor unionale, a treia - regiuni autonome în cadrul teritoriilor (regiunea autonomă se deosebea de regiune administrativă tocmai prin faptul că cuprindea autonomie națională), a patra - raioane naționale în cadrul regiunilor.
... și factorul terorii de stat
Toată această construcție supragreoaie și formalizată la maximum în planul organizării naționale a imperiului sovietic, se ținea în picioare doar datorită factorului terorii de stat. În URSS orice discuții, cum ar fi de exemplu despre secesiune, care defel nu contraziceau în mod formal prevederilor constituției, erau tratate drept „naționalism burghez” și erau pedepsite cu mulți ani de închisoare, iar sub Stalin chiar și cu execuție. De aceia, când politica de perestroika a adus la o mișcare către statul de drept și autoritățile au început să ceară punerea în aplicare a legilor scrise, popoarele asuprite foarte repede și-au amintit despre dreptul de autodeterminare și ieșire, iar acesta a jucat un rol politic decisiv, alături de crizele economică și a ideologiei comuniste, în prăbușirea URSS.
Este adevărat că ultimul lider sovietic Mihail Gorbaciov a fost nevoit să adopte o politică de transformări din cauza situației dificile în care se afla economia URSS, doar că o începuse numai ca pe o schimbare „intrasistemică”, menită să revitalizeze statul monopartinic prin descătușarea unui anumit spirit de inițiativă și de întreprinzător, a energiilor populației inhibate de regimul de opresiune sovietic. În cadrul culturii politice sovietice în care recunoașterea posibilelor lipsuri era descurajată, Gorbaciov nici măcar nu a vrut să folosească termenul „reformă”, vorbind în schimb despre „uskorenie” sau „perestroika”. Când politicile sale au întâmpinat rezistența grupurilor de interese din ierarhia de partid, Gorbaciov a apelat, peste capetele colegilor săi conservatori, la opinia publică: politica sa de „glasnosty” reprezenta mai degrabă o modalitate de a pune presiuni pe conservatorii din partid, nu de schimbare a sistemului politic. Scopul lui era să mobilizeze sprijinul societății pentru măsurile sale de modernizare economică și organizațională.
Mai întâi URSS s-a prăbușit ca imperiu multinațional...
Însă bulgărele odată pornit nu s-a oprit decât după disoluția totală a URSS-ului. Liderii sovietici reformatori au subestimat dramatic tensiunile naționale, chiar naționaliste din interiorul societății sovietice multinaționale, precum și din statele lagărului socialist. Gorbaciov nu a fost capabil să urmeze aceeași strategie ca Deng Xiaoping în China, care a recurs la deschiderea graduală a economiei păstrând în același timp controlul complet al partidului comunist asupra sferei politice, din cauza amplorii mișcărilor naționaliste îndreptate împotriva jugului colonial din imperiul sovietic. URSS a capotat în primul rând ca imperiu multinațional și doar în rândul doi ca economie socialistă nefuncțională.
În prezent, o realitate care nu poate fi negată este că Uniunea Sovietică cu politicile ei de inhibare a conștiinței naționale și a rusificării forțate, încă suscită nostalgii. Cu precădere aceste sentimente sunt fieful acelora care făceau parte din națiunea imperială sovietică, principala trăsătură distinctivă fiind apartenența la limba și cultura rusă dominante în societate sovietică din contul limbilor și culturilor naționale ale altor popoare. De fapt, nostalgia sovietică poate fi caracterizată ca o nostalgie după un imperiu pierdut, după o măreție falsă inoculată minților oamenilor de o propagandă agresivă și fără alternativă viabilă.
Nostalgia sovietică – pericol pentru securitatea internațională
Unul dintre cei mai pronunțați nostalgici sovietici este președintele rus Vladimir Putin, care a calificat prăbușirea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. În plus, fără niciun respect fată de popoarele subjugate sub steagul roșu, liderul de la Kremlin mai încearcă să încetățenească ideea că Uniunea Sovietică era „Rusia istorică”, depunând azi efort să resuscite pe cale de război imperiul rus în derivă după prăbușirea URSS. Este de fapt o manifestare a unui nou tip de neoimperialism rus ce îi stimulează, conform sondajelor, pe circa 70% dintre cetățeni ruși să accepte un asemenea soi de politică războinică. În acest fel, nostalgia sovietică devine nu doar un pericol pentru independența și libertatea fostelor republici sovietice și a popoarelor lor, dar și pentru securitatea internațională per ansamblu. Din acest pericol existențial pentru civilizație derivă necesitatea de a combate pe toate căile nostalgia sovietică prin raportarea percepției publice față de dispariția imperiului sovietic drept o binecuvântare a istoriei și o eliberare multașteptată a popoarelor subjugate de imperialismul rus.
Lecția pentru Republica Moldova
Chiar dacă URSS oficial s-a prăbușit, tradiția sovietică continuă încă să contamineze mințile multor oameni nostalgici după practicile imperiale, provocând pe această cale reminiscențele imperialismului rus. Imperiul rus în continuă descompunere încă nu a murit definitiv, el încearcă să se revanșeze prin războiul împotriva Ucrainei, prin politici de intimidare la adresa fostelor republici sovietice, astăzi state independente. Revanșa imperială rusă recurge nu doar la metodele agresiunii militare deschise împotriva vecinilor săi, o armă nu mai puțin eficientă este încurajarea propagandistică și de altă natură a nostalgiilor sovietice și consolidarea pe această cale a coloanelor a cincea pro-ruse în spațiul post-sovietic. Lecția pentru Republica Moldova constă în conștientizarea necesității contracarării prin politici de stat susținute a pericolului nostalgiei sovietice din societatea moldovenească, alternativa fiind restabilirea pentru statul moldovenesc a calității de colonie a imperiului rus revanșard.
IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.