Belarus – o nouă “revoluție de catifea” în Parteneriatul Estic? Analiză de Dionis Cenușa

Op-Ed
	Protestele post-electorale din Belarus au început o revoluție democratică, chiar dacă încă neîmbrățișată deschis de participanții acesteia...
Dionis Cenușa, Columnist principal

Conceptul de “revoluție” lipsește din vocabularul forțelor politico-civice, antrenate în protestele post-electorale din Belarus. Abținerea de la calificativul de “revoluție” denotă, pe de o parte, precauția de a proteja esența pașnică a protestelor din Belarus. Dar, pe de altă parte, persistă intenția de a diferenția situația belorusă de alte transformări politice din Parteneriatul Estic, în particular, cele legate de “Euromaidanul” ucrainean. Protestatarii beloruși vor să traseze o cale proprie, care să asigure nu doar democratizarea țării, ci și păstrarea suveranității și integrității teritoriale. Aceștia conștientizează riscul unor ofensive rusești sub pretext geopolitic, care inevitabil va surveni, dacă protestele beloruse sunt mediatizate ca “revoluție de catifea”, cu implicațiile de rigoare.

Demersul politic construit de opoziție și grupurile civice beloruse, capabile să se auto-mobilizeze, conține două obiective politice : demisia urgentă a lui Alexandr Lukashenko și transferul pașnic de putere în urma unor alegeri prezidențiale noi. Schimbarea politică concepută atât de opoziție, cât și de varietatea grupurilor civice din interiorul societății beloruse, rezidă în dialog politic și proteste non-violente. Principalele surse de alimentare a rezistenței împotriva regimului lui Aleksandr Lukașenko sunt manifestațiile de solidaritate și grevele muncitorilor din sectorul public contra fraudei electorale și violenței arbitrare a forțelor de ordine. Acestea au cristalizat o mișcare politico-civică democratică de anvergură națională, pentru prima dată în istoria post-sovietică a Belarusului. Chiar dacă protestatarii beloruși nu admit nicio sintonie cu manifestările unei “revoluții de catifea”, situația din teren demonstrează contrariul. Populația s-a atașat de ideea unor schimbări democratice, care să stabilească drepturi politice funcționale în locul osificării acestora sub greutatea autocrației.

S-a pășit peste bariera psihologică a protestelor temporare sau singulare, iar spiritul protestatar a căpătat un substrat emoțional profund. Reacția violentă deliberată și în afara necesității de autoapărare, aplicată abundent de forțele speciale, poliția secretă (KGB) și administrațiile instituțiilor de detenție, a inspirat motive non-electorale în mișcarea de protest. La cei circa 7000 de persoane arestate arbitrar în decursul primelor zile de proteste, declanșate după fraudarea alegerilor prezidențiale din 9 august, se însumează familiile și prietenii lor. Teoretic, un minim de 5 persoane per un protestatar arestat și respectiv maltratat de către forțele de ordine ale statului manifestă devotament față de protestele împotriva lui Lukashenko. În realitate, spiritul protestatar a cuprins toată țară, nu doar capitala Minsk (circa 2 mln persoane sau 1/5 din populația țării).

Longevitatea autocrației electorale a lui Lukashenko a reprezentat mereu un aspect deranjant. Dar, feriți de o tranziție post-sovietică traumatizantă în domeniul socio-economic, majoritatea cetățenilor beloruși au dezvoltat toleranță față de regimul care asigura un “minim material necesar”, mai bun decât în alte colțuri ale CSI-ului. De aceea, toleranța față de Lukașenko s-a prelungit de-a lungul a 26 de ani. Totuși, amploarea fraudei electorale a spart toleranța anterioară, iar schimbarea generațională în structura societății beloruse și penetrarea rețelelor de socializare au creat condiții fertile pentru o “furtună socio-politică perfectă”.

A patra revoluție democratică în Parteneriatul Estic?

Protestele pașnice din Belarus se aseamănă cu manifestările unei revoluții democratice. Dar traiectoria schimbărilor politice are o direcție, deocamdată, incertă. Regimul blochează modalitățile formale de schimbare politică legală – alegeri prezidențiale noi conform standardelor internaționale. Finalitatea ipotetică a acestor schimbări ar fi înlocuirea pașnică a autocrației cu un sistem democratic de guvernare. În aceste circumstanțe, partea extrovertă a societății beloruse va trebui să ofere solidaritate emoțională și ajutor material celor care se află în prima linie a protestelor anti-guvernamentale. Protestele au nevoie de proporții, unitate națională, reprezentativitate largă în „Consiliul Coordonator” al opoziției și strategie de comunicare locală și externă.

Până la lansarea Parteneriatului Estic în mai 2009, regiunea a fost cutremurată de revoluțiile colorate din Georgia și Ucraina din 2003-2004. După cum explică Henry E. Hale, la originea acestor revoluții stă “lupta pentru succesiune mai mult decât o avansare democratică, generată de activiști civici și activitatea de democratizare exeternă”. În viziunea lui Niklaus Laverty, elementele “vitale” ale revoluțiilor colorate au fost societatea civilă organizată – Georgia (Kmara – “Până Aici!”) și Ucraina (Pora – “Este Timpul!”). După aceste revoluții colorate, începând cu 2009, diverse revolte în Moldova (2009), Ucraina (2013-2014) și Armenia (2018) au readus în discuție problematica revoluțiilor democratice. Din același val de evenimente face parte mișcarea protestatară din Belarus, unde sistemul socio-politic existent îi conferă particularități unice. Din acest considerent, gradul de diferențiere este mai mare decât numărul de tangențe dintre protestele anti-Lukashenko și revoltele democratice din celelalte trei țări est-europene.

Armenia (2018). Cazul armean și cel belarus au o trăsătură în comun – modalitatea pașnică de desfășurare a protestelor. Cauzalitatea electorală absentează din contextul inițial al “revoluției de catifea” din Armenia, dar, oricum, persistă problema succesiunii. Ca și în cazul lui Lukashenko, după 10 ani petrecuți în calitate de președinte de țară, Serzh Sargsyan a încercat să se mențină la putere, dar deja din fotoliul de premier care, datorită noii constituții, a obținut atribuții mai largi (2015). Nu frauda electorală a stârnit nemulțumirea publicului armean, ci corupția asociată cu Sargsyan și intenția acestuia a de perpetua puterea prin conservarea sistemului vechi. Ascensiunea opoziției armene, în frunte cu Nikol Pashinyan, s-a datorat comunicării active prin intermediul Facebook. În Belarus, Telegram reprezintă platforma ce facilitează interacțiunea între protestatari. Ca și în Belarus, protestele pașnice din Armenia au prioritizat agenda locală și au pus accentul pe menținerea parametrilor geopolitici existenți. Acest lucru înseamnă atât garantarea unor relații bune cu Rusia, cât și apartenența neclintită la cercurile concentrice euroasiatice - Uniunea Economică Euroasiatică și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. Politica internă din țările care fac parte din aceste organizații euroasiatice este percepută drept domeniu vital al politicii externe ruse. De aceea, după ce l-a pierdut pe Sargsyan în Armenia, Moscova coordonează îndeaproape supraviețuirea regimului lui Lukashenko, cu sau fără el. Disponibilitatea Moscovei de “a face orice” pentru „a oferi ajutor pentru soluționarea situației din Belarus”, la solicitarea conducerii beloruse, a fost anunțată de Dmitry Peskov, reprezentantul administrației lui Vladimir Putin. Printre gesturile de ajutor se regăsește dislocarea unei misiuni de jurnaliști ruși, care au înlocuit cadrele beloruse solidarizate cu protestatarii pașnici. Spațiul informațional public pare să devină primul domeniu pe care Lukașenko îl transferă benevol, cel puțin temporar, în gestiunea specialiștilor ruși, controlați și remunerați de Kremlin.

Ucraina (2013-2014). Similar cu Ucraina, Belarusul este guvernat de un regim prezidențial în frunte cu Alexandr Lukashenko. Dar cel din urmă a devenit inamic public nu pentru acuzații de corupție politică, ci pentru fraudarea flagrantă a alegerilor și aplicarea masivă a violenței împotriva protestelor pașnice. Totodată, limbajul protestelor beloruse a exclus orice referință la geopolitică, care a constituit o latură vizibilă a “Euromaidan-ului” ucrainean. În cazul ucrainean, protestele s-au radicalizat ca reacție la violența acerbă folosită de forțele speciale ce s-au soldat cu până la 100 de decese (BBC, 2019). Chiar și după numeroasele scene de violență a forțelor speciale, tortură colectivă și cazuri de omor, mișcarea de protest din Belarus s-a menținut în albia non-violentă. Sporirea profilului femeilor protestatare a accentuat conotația pașnică a manifestațiilor anti-Lukashenko. Grupurile civice, societatea civilă și opoziția ucraineană au îmbrățișat titlul de “revoluție a demnității”, care viza eliberarea țării de corupție politică și apropierea de Europa. Revoluția democratică belorusă este în plină desfășurare, fără a fi inserată oficială în limbajul protestatar.

Moldova (2009). Câteva asemănări pot fi observate între situația curentă din Belarus și cea din Moldova anului 2009. Protestele au izbucnit într-un context electoral, care în Moldova a favorizat victoria Partidului Comuniștilor. În cazul alegerilor prezidențiale din Belarus, opoziția a acumulat dovezi multiple cu privire la falsificarea scrutinului. Acest demers a fost recunoscut pe plan internațional de către UE, care a refuzat să recunoască rezultatul scrutinului din Belarus, inclusiv victoria lui Lukașenko. Acuzațiile opoziției moldovenești despre fraudarea în masă a alegerilor parlamentare nu au găsit confirmare în raportul final al OSCE, care însă a constatat diverse devieri ce au putut ajuta Comuniștii să obțină majoritatea (60 din 101 de mandate). Ca durată, protestele moldovenești au fost scurte (doar 2 zile). Dar, în doar o zi, grupurile radicale desprinse de la protestatarii pașnici, ațâțați de provocatori, au devastat clădirile Președinției și Parlamentului. În cele peste 2 săptămâni de proteste, în Belarus nu au înregistrate pagube materiale semnificative. Din contra, protestatarii beloruși se îngrijesc să protesteze “în curățenie”. Represiunile din timpul protestelor moldovenești și după terminarea acestora au lăsat peste o sută de persoane torturate fizic și psihologic în secțiile de poliție din capitala Chișinău (Amnesty Int., Decembrie 2009). Incidența torturii din Belarus depășește semnificativ proporțiile moldovenești, având în vedere că numărul celor reținuți s-a ridicat până la cifra de circa 7000 de persoane. Slogane despre re-unificarea cu România și vocația pro-europeană a țării au dominat discursul geopolitic al protestatarilor moldoveni. În Belarus, s-a atestat un dezinteres univoc față de geopolitică, chiar dacă propaganda de stat i-a catalogat pe protestatari drept rusofobi, pro-NATO și susținuți de Polonia. Anume în Moldova, pentru prima dată, rețelele de socializare sunt folosite în scop de mobilizare (Twitter), în mod identic cum canalele “Telegram” conectează eficient protestatarii beloruși.

În pofida diferențele contextuale și de cauzalitate, evenimentele din Belarus cuprind nuanțele unei revoluții democratice, precum în celelalte state est-europene (Vezi Tabelul de mai jos). Odată ce puterea sabotează mecanismul democratic de reînnoire a relațiilor contractuale cu cetățenii – falsificând alegerile – cetățenii înșelați se simt liberi să ceară restabilirea echilibrului democratic prin exercitarea presiunii publice în mod pașnic. Anume acest tip de sentimente și obiective, publicul protestatar din Belarus operează în raport cu regimul nelegitim condus de Lukashenko.
 

Tabel. Revoluțiile democratice din Parteneriatul Estic. Analiză comparată.

Sursă: Compilația autorului

În loc de concluzii...

Cel mai dezirabil model de revoluție democratică ar fi cel armean, dar autorii protestelor beloruse nu dispun de instrumente formale minime – drepturi extinse pentru a protesta nestingherit. Totodată, aceștia se arată reticenți față de scenariul ucrainean, cu care asociază violența și dihotomia geopolitică, anexarea Crimeii și intervenția militară a forțelor ruse în Donbas. De asemenea, situația din Belarus diferă considerabil de revolta democratică din Moldova, în care au existat episoade de violență și retorică geopolitică excesivă.

Protestele post-electorale din Belarus au început o revoluție democratică, chiar dacă încă neîmbrățișată deschis de participanții acesteia. Primul succes al acesteia este mobilizarea și solidarizarea între categorii sociale distincte, care niciodată până acum nu au exersat public și colectiv drepturile sale fundamentale.

Continuarea și finalul revoluției democratice beloruse depinde de câțiva (f)actori-cheie – funcționalitatea platformei politico-civice beloruse creată recent, tacticile de supraviețuire ale regimului lui Lukashenko, implicațiile intervențiilor ruse și valorificarea pârghiilor politice, tehnice, financiare și de sancționare disponibile în Occident.
---

Această analiză este realizată pentru Fundația Germană Hanns Seidel și pentru Agenția de presă IPN.

IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.