Anatol Petrencu: Nostalgicii trebuie să accepte pentru ei și partea ascunsă despre viața din URSS. Interviu IPN

„De unde vine nostalgia politică după fosta URSS de care este marcată o parte semnificativă a societății moldovenești, chiar și acum, când au trecut mai mult de trei decenii de la disoluția ei?; Care sunt eventualele beneficii și riscuri ale acestei nostalgii; Ce avem de făcut cu toții pentru a diminua ceea poate reprezenta un risc în raport cu viața de azi, dar și cu cea de mâine a societății noastre, în ansamblu. Răspuns la aceste și alte întrebări pot fi găsite în interviul pe care Valeriu Vasilică l-a realizat cu Anatol Petrencu, președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova
---

IPN: Stimate domnule Petrencu, și percepția generală, dar și anumite date sociologice, atestă prezența în rândul unei părți semnificative din societatea moldovenească a unui fenomen, poate, mai puțin firesc și anume nostalgia de natură politică și geopolitică după fosta URSS, chiar dacă ea nu mai există în realitate mai mult de trei decenii. Zic că este mai puțin firească această nostalgie, pentru că purtătorii ei par să ignore un șir mare de evenimente de-a dreptul tragice pentru poporul nostru care au avut loc în acea perioadă, iar deportările în masă sunt printre cele mai relevante din acest șir, după amploarea și efectele dezastruoase ale lor. Vă rog să ne ajutați să dezghiocăm acest paradox, dar pentru aceasta, mai întâi, haideți să recapitulăm ce au fost deportările în masă a moldovenilor, cum s-au întâmplat și ce efecte directe au avut?

- Anatol Petrencu: Cred că trebuie să îi diferențiem pe acești purtători ai nostalgiei față de URSS. S-ar fi părut că nostalgici sunt cei care sunt în vârstă și care au apucat niște timpuri mai bune, au apucat o mare putere, cum se considera pe atunci Uniunea Sovietică, iar ei erau mai tineri, mai energici și mai plini de viață. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Există tineri care nu au apucat Uniunea Sovietică și nu știu ce a fost atunci, dar ei tind spre aceste timpuri apuse, la care nu se va reveni niciodată. Dintre cei care sunt mai în vârstă, trebuie să îi deosebim pe cei care au fost în nomenclatorul de atunci al sistemului sovietic: oameni în anumite funcții, nu foarte mari – secretari de organizații comsomoliste sau de partid, președinți de colhoz – au avut niște avantaje față de majoritatea populației. Aveau mașină la scară, bani, posibilități de a călători, de a se îmbrăca, de a se hrăni mai bine, Desigur, ei au avut de pierdut și acestea sunt pentru ei niște timpuri la care ar vrea să revină. În ceea ce privește generația mai tânără, care vede în fosta URSS o mare putere, cred că este vorba de o dorință de a trăi într-o țară mare, importantă, care concura cu Statele Unite ale Americii. Dacă acești nostalgici există la momentul actual în societate, noi ar trebui să le deschidem ochii și să spunem că ei, de fapt, idealizează un trecut criminal, că în Uniunea Sovietică, de exemplu, psihiatria era folosită în scopuri politice. Abia când a venit Gorbaciov la putere, în 1985, abia atunci aceste metode criminale au fost anulate.


IPN: Deportările fac și ele parte din metodele respective?

- Anatol Petrencu: Cu siguranță, populația dintre Prut și Nistru a avut foarte mult de pătimit, mai ales după 28 iunie 1940, atunci când Uniunea Sovietică, în alianță cu Germania nazistă, a atacat România, în urma semnării Pactului secret Ribbentrop-Molotov. Folosindu-se de înfrângerea Franței, de succesele Germaniei în Europa Occidentală, Uniunea Sovietică, a decis să pună stăpânire pe Basarabia, dar și pe nordul Bucovinei și pe ținutul Herța. Și sovieticii au venit aici cu concepțiile lor și cu legislația lor, care funcționau în fosta URSS. Au venit trupele interne NKVD, ale comisariatului poporului pentru afaceri interne, și a început o adevărată vânătoare a oamenilor. Sovieticii au venit aici cu această idee de dușmani de clasă, de exploatator, de capitalist, burghez, care a fost aplicată aici, în Basarabia. În România, în comparație cu Uniunea Sovietică, vu Germania nazistă, cu Italia, alte state totalitare, era totuși o democrație. De exemplu, nu era o crimă să fii membru al Partidului Liberal sau al Partidului Țărănist. Și am avut deputați de aici în Parlamentul României. Pentru sovietici, unde exista un singur partid, aceasta era ceva ieșit din comun. Ei au considerat că aceștia sunt lideri burghezi, care trebuie arestați. Sau primarii, pe care i-au considerat angajați în serviciul statului român, aceștia au fost arestați, o parte dintre ei au fost deportați imediat peste frontierele RSS Moldovenești. Iar în noaptea din 12 spre 13 iunie 1941, basarabenii au fost martorii primului val al deportărilor, cu câteva zile înainte de a se începe războiul dintre Germania și Uniunea Sovietică. Atunci au fost arestate 5033 de persoane, 14542 de persoane au fost deportate. Au fost deportați mari proprietari, membri ai unor partide politice, dar și 650 de primari. În satele noastre, primarii erau cei mai buni gospodari, erau oamenii care aveau gospodării model pentru consătenii lor. De ce pe primari îi deportau? Nu doar pentru că erau buni gospodari, dar și pentru că aveau influență asupra oamenilor. Viața la sate avea un anumit specific – se încumătresc, se împrumutau, era o atmosferă acceptabilă pentru marea majoritate a sătenilor. Pe acești lideri i-au trimis în Siberia, pentru ca societatea să fie dezorientată, intimidată și înfricoșată. Dincolo de Nistru, bărbații au fost scoși din vagoane și atunci s-a inventat una dintre cele mai geniale minciuni de atunci. Femeilor li s-a spus că bărbații sunt trimiși înainte, ca să vă pregătească vouă locuri de trai. Nu s-a întâmplat, pentru că bărbații au fost trimiși în altă direcție, la Sverdlovsk, azi Ekaterinburg și de acolo – 680 de kilometri la nord, într-o rețea de lagăre, cu centrul la Ivdel. Și acolo, în iarna 1941-1942, marea majoritate dintre ei a murit.  

IPN: Au existat câteva valuri de deportări, care este specificul fiecăruia? De ce autoritățile sovietice nu s-au limitat la un singur val, sau, din contra, nu au organizat mai multe valuri decât au existat, de exemplu?

- Anatol Petrencu: Specificul acestui prim val a fost ideologic. S-a urmărit uniformizarea teritoriului care a fost acaparat cu restul atmosferei care era în URSS din punct de vedere politic și ideologic.

Să nu uităm că basarabenii au trecut printr-o foamete cruntă, în 1946-1947, mai ales în februarie 1947, au murit cei mai mulți oameni, în toate localitățile, 200 de mii, în total, asta e 10% din numărul populației. Istoricii demonstrează, cu acte în regulă, că aceasta a fost o politică bine gândită și bine pusă la punct, ca să înfometeze și să disciplineze, să-i umilească pe oameni, prin înfometare. În 1946-1947, Uniunea Sovietică, care avea un teritoriu de la Kamceatka și până în Berlin, nu putea să găsească câteva vagoane de grâu ca să le dea oamenilor din Moldova? Putea! Secete au mai fost și ani grei au mai fost, dar lumea întotdeauna găsea niște rezerve. Or, politica promovată de sovietici era de a rechiziționa produse alimentare – carne, grâu și asta a dus, sigur, la înfometare. Al doilea val al deportărilor care a avut loc la 15-16 iulie 1949, când lumea deja ieșise din foame, fiind deportate 12860 de persoane. Și aici s-a impus ideologia și politica Partidului Comunist, care conducea Uniunea Sovietică, față de care concetățenii noștri au nostalgie, cu toate că a fost un stat bazat pe frică, pe șantaj. Factorul politic și ideologic dicta colectivizarea agriculturii. Ce s-a întâmplat aici în Basarabia? În perioada interbelică, țăranii noștri au fost împroprietăriți cu câte 6 hectare de pământ și mai mult. Iată că a venit puterea sovietică, pământul a fost naționalizat, dar lăsat țăranilor pentru a fi lucrat, în continuare. După război, în 1949, sarcina pe care a pus-o Partidul Comunist aici, în Moldova, era să unească acești săteni în colective de muncă, să le ia uneltele de muncă, să le ia vitele și să formeze așa-numita infrastructură. Infrastructură înseamnă localuri pentru școli, pentru primării, pentru sediul colhozului, pentru grădinițe, pentru puncte medicale. Și atunci a fost gândit al doilea val al deportărilor, sub pretextul luptei cu exploatatorii, chiaburii. Eu am un caz din raionul Șoldănești, când doi oameni în vârstă, care, deși nici nu aveau pământ, au fost trecuți în lista deportaților. Nenorocul lor a constat în faptul că aveau o casă de piatră în centrul satului. Și comuniștii din sat au pus ochiul pe casa asta, pe care au transformat-o în sediul colhozului. Scopul acestui de-al doilea val al deportărilor a fost de a întări baza materială a viitoarelor colhozuri, imediat după acest val oamenii s-au dat în colhoz, de frică să nu fie deportați. Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică, șantaj, înfometare.

- IPN: Cum s-au comportat reprezentanții regimului în aceste „operațiuni speciale”? Ce urme a putut lăsa acest comportament în inima și memoria celor deportați, a urmașilor lor?  

- Anatol Petrencu: În 1940, când au venit sovieticii peste noi, acești militari, acești NKVD-iști erau salvați după marile epurări din 1937-1938, care au avut loc în URSS. Ei erau niște oameni feroce, foarte duri, care îndeplineau orice ordin. Pentru că dacă, Doamne ferește, erau solidari cu victimele acestei politici, atunci ei erau cei care puteau să fie îmbarcați în vagoane și duși. De ce nu le dădea nici apă deportaților? Pentru că unii soldați, care erau și ei din țărani ruși, care făceau paza, se temeau că poate să fie învinuiți de solidaritate cu acești „dușmani ai poporului”. Cei care au venit aici, în 1944, acești administratori, ei s-au comportat cu aere de superioritate, de oameni învingători în război, dar comportamentul lor era pe departe de a fi civilizat – erau bețivani, se băteau, înjurau, furau, au intrat în apartamentele oamenilor și au furat bunuri, ca și acum, cum face armata rusă în Ucraina. Această imagine a ocupantului a rămas în memoria oamenilor și a fost fixată în documentele istorice drept una negativă.


IPN: Ca să urmărim scopul nostru central, inclusiv prin metoda excluderii, asemenea comportament a putut servi drept sursă a nostalgiei?

- Anatol Petrencu: Cine poate să aibă nostalgie? În primul rând, nostalgicii de astăzi trebuie să cunoască că Uniunea Sovietică și regimul comunist a promovat o politică represivă față de oamenii gospodari, față de antreprenori, față de proprietari și ei nu erau neapărat exploatatori. Fiecare muncă trebuia plătită, și atunci, ca și acum, în sate, se căuta un țăran, care să prășească. Și atunci trebuia să te târguiești cu țăranul ca să îl iei la muncă. Aceste fapte au fost schimonosite, au fost prezentate denaturat și multă lume nostalgică crede că „da, bine au făcut că i-au deportat, că ăștia erau exploatatori”. Nu este adevărat. Averea acestor oameni nu era mare, dar ei au făcut-o cu munca lor. Cei care mai tânjesc trebuie să își dea seama că timpurile celea nu se vor mai întoarce, pentru că Rusia de astăzi, cu ambițiile de a restabili fostul spațiu sovietic, nu este Rusia ceea sovietică. În prezent în Rusia tot capitalismul domină, e un capitalism mult mai inechitabil decât a fost în timpul țarismului. Aceste clanuri, care au pus mâna pe Gazprom, pe petrol, pe mine de aur, pe păduri, pe alte bogății, nu ajung până la cetățenii simpli. După 24 februarie 2022, lucrurile s-au schimbat radical, pentru că războiul din Ucraina demonstrează că acea măreție la care aspirau unii oameni, nu mai există. Iată că așa-numita a doua armată a lumii, cum s-au proclamat rușii, nu mai poate reuși în acest război cu Ucraina.

IPN: Poate merită să vorbim mai în detalii și despre „colaboraționiștii” locali în această tragedie?  De ce a fost posibil acest colaboraționism în masă? Poate de aici se trage una din explicațiile nostalgiei de astăzi? Dispunem de date istorice în acest sens?

- Anatol Petrencu: Întotdeauna în istoria războaielor sau a momentelor de criză au existat colaboraționiști. Și germanii au avut colaboraționiștii lor, generalul sovietic Vlasov, de exemplu, care a trecut de partea Germaniei. Și rușii au avut colaboraționiștii lor, în persoana germanilor care au organizat un complot împotriva lui Hitler. Aici pot fi întrezărite rădăcinile nostalgiei de astăzi. Colaboraționiștii niciodată nu sunt priviți cu simpatie. Este o zicală, care spune: „îmi place trădarea, dar nu-mi plac trădătorii” și această zicală funcționează până astăzi. Și în Ucraina vedem, sunt 2% din colaboraționiști, din foștii cetățeni ai Ucrainei, ei ori sunt vânați de partizani și omorâți, ori vor fi condamnați, când se va încheia „operațiunea militară”. Așa cum a fost în Franța, că în Franța au fost de asemenea colaboraționiști, 2 mii de francezi au fost condamnați la moarte de Franța democratică.

La noi în Basarabia de asemenea s-au găsit colaboraționiști. Acești colaboraționiști, care s-au dat cu puterea sovietică și au întocmit listele în primării, ei nu sunt iertați. Acest fenomen a fost posibil, pentru că întotdeauna s-au găsit oameni slabi cu firea, care erau invidioși față de cei înstăriți. Urmările au fost proaste, pentru că au plecat cei mai buni gospodari, au plecat oamenii care au făcut față și acolo, în locurile lor de detenție, au ridicat agricultura. De exemplu, un moldovean Curoș din Călărași a construit în localitatea în care a fost deportat o stație electrică. Oamenii gospodari de aici au fost duși în Siberia și ei au ridicat economia acolo.


IPN: În calitate de concluzie preliminară: putem spune că deportările în masă făceau parte din politica oficială a statului de atunci? Ce zic documentele istorice privind motivele, scopurile acestei politici?

Anatol Petrencu: În 1941, înainte de a realiza primul val al deportărilor, la Chișinău a venit Sergo Goglidze, care era vicecomisar al poporului pentru afaceri interne, locțiitorul lui Beria. El a făcut analiza materialelor prezentate, pentru că listele oamenilor care urmau să fie deportați erau întocmite de către organele NKVD, și a scris „motivul” pentru care aceștia trebuie să fie deportați. El cunoștea despre mania lui Stalin că peste tot există spioni, organizații care vor să răstoarne puterea sovietică. Și atunci Goglidze a scris că în RSS Moldovenească s-au păstrat multe rămășițe ale partidelor burgheze, care sunt nostalgici după ceea ce a fost și ei întrețin în continuare legături cu fostele partide burgheze. Al doilea „motiv” se baza pe considerente politico-economice: „că sunt chiaburi și acești chiaburi luptă împotriva puterii sovietice” – primarii, fețele bisericești, care nu acceptă teoria comunistă. Există documente oficiale în acest sens. Ele stabilesc că acești „chiaburi” nu aveau o mare avere – doi cai, o vacă, un vițel, șase oi, câteva hectare de pământ, nu erau exploatatori, dar iată pentru sovietici, mai ales după foamete, exista așa o impresie că ăștia sunt oameni rău porniți împotriva puterii sovietice, nu recunosc colhozurile și ei trebuie deportați. Ăsta a fost motivul oficial, că ei se împotrivesc colectivizării, dar, de fapt, scopul era ca să pună mâna pe casele lor și averile lor și asta au făcut.

IPN: În ce măsură prezintă risc această nostalgie, să-i spunem de natură politică, geopolitică? De exemplu, ea poate fi luată în calcul de importanți actori politici, geopolitici, care tind și chiar acționează foarte violent acum în Ucraina vecină ca să refacă acea himeră, Uniunea Sovietică? Există antecedente istorice când cineva din afară utilizează sentimentele unor categorii din interiorul altui stat?

Anatol Petrencu: Dacă vorbim de trecut, aș aduce exemplul Germaniei hitleriste, când, în 1938, când a avut loc Conferința de la Munchen, Hitler a spus că cele 3 milioane de germani din Cehoslovacia trebuie să facă parte din Reich, adică din Germania. Au fost exploatate sentimentele de unitate etnică a germanilor, deși frontierele Cehoslovaciei erau recunoscute internațional. De altfel, germanii din Cehoslovacia nu erau originari din Germania, ci din Austria. Și în ziua de astăzi, ideea de „Russkii mir”, pe care o promovează Rusia, nu face nimic altceva decât să speculeze niște sentimente ale rușilor din afara frontierelor de stat ale Federației Ruse.

Ceea ce ni s-a prezentat atunci, în perioada sovietică, erau niște falsuri, în realitate lucrurile erau cu mult mai proaste - și gulag-uri, și deportări, și represiuni politice, și psihiatrie în scopuri politice. Propaganda de atunci a prezenta publicul doar părțile bune, dar ceea ce era negativ, s-a ascuns. Nostalgicii de astăzi trebuie să accepte pentru dânșii și partea cealaltă, nevăzută, ascunsă de către sovietici. Sunt absolut convins că Rusia de astăzi nu va mai cuceri teritoriile pe care le-a avut cândva Rusia țaristă. Deși propaganda rusă spune că celelalte state ex-sovietice sunt niște state eșuate - la Kazahstan se referă, de exemplu, la Ucraina. Este foarte important să avem în vedere acest lucru și acești nostalgici încet-încet sunt atrași în politica aceasta revanșardă. Cred că și nostalgicii noștri din Republica Moldova, dacă sunt activi, ei trebuie să se uite critic la ceea ce se întâmplă cu Ucraina, în primul rând, ce „valori” promovează rușii în Ucraina, în relațiile cu Kazahstanul, iată că deputații din Duma de Stat a Rusiei nu recunosc Kazahstanul, ci spun că sunt niște gubernii rusești, e greșit, bineînțeles.

Părerea mea este că riscul generat de această nostalgie politică sau geopolitică nu este foarte mare, pentru că perspectiva Republicii Moldova este în Uniunea Europeană, dar un oarecare risc există în acest sens. Ar fi bine pentru societatea moldovenească să ne gândim la două partide puternice, asta e tradițional în democrațiile avansate, și ambele partide să fie pro-europene, să nu acceptăm un partid proeuropean și altul – pro-rus, pentru că atunci sunt exploatați acești nostalgici. În Marea Britanie sunt două partide, în Statele Unite, în Canada – la fel.

Ca istoric vă spun: rușilor întotdeauna le-a mers bine atunci când au avut relații bune cu Occidentul. Și, dimpotrivă, când aceste relații au fost rele, atunci economia lor rămânea în urmă. Și acum Federația Rusă este blocată de toată lumea civilizată. Am putea să le dăm dreptate nostalgicilor mai tineri, care spun că vor să trăiască într-o țară mare, dar această țară mare trebuie să fie bazată pe dreptul democratic, pe libertățile omului. Uitați-vă ce se întâmplă în Rusia de astăzi, de exemplu, nu există surse alternative de informare, există doar cele oficiale, aceasta nu poate fi atractiv pentru oamenii care gândesc.


- IPN: Cum ar putea fi transformate deportările, despre care am vorbit, în antidot împotriva nostalgiei politice după URSS și de ce nu au fost transformate până acum?

- Anatol Petrencu: Noi, ca istorici, facem tot ce putem. Am cercetat acest trecut dramatic pentru noi, am vorbit cu multă lume, am participat la astfel de interviuri, am făcut emisiuni, conferințe științifice. Ar fi bine ca să avem un curs de alternativă în școli, ca lumea să știe ce a prezentat această Uniune Sovietică în realitate. Dar dacă statul nu pune umărul, atunci e foarte greu pentru noi ca indivizi să facem mai mult. Statul nu acceptă programe de alternativă. La noi se predau două cursuri de alternativă – Holocaustul și istoria locală, dar e nevoie și de cursul alternativ despre deportări, despre foametea organizată. Și atunci profesorul de istorie poate să accepte un anumit curs, la alegere, astfel ca să se prezinte corect trecutul istoric.
---

Interviul este realizat în cadrul proiectului „100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere”, susținut de către Fundația germană „Hanns Seidel”. Varianta video a interviului poate fi văzută aici.