Acordul de încetare a focului cu Rusia a însemnat capitularea Chişinăului în faţa separatiştilor. Interviu IPN.

[Interviu cu Roman Mihăeş, preşedintele Asociaţiei"Moldova Europeană Unită", administrator al site-ului www.conflict.md, magistru în politologie] [- La 21 iulie se împlinesc 14 ani de la semnarea Convenţiei privind principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a R. Moldova. Consideraţi că această soluţie a fost cea mai bună la acel moment, sau ar fi existat şi alte posibilităţi?] Argumentul invocat în favoarea semnării acordului era necesitatea urgentă de a opri vărsarea de sânge. Să ne amintim de declaraţiile dure ale preşedintelui rus Boris Elţin şi generalului Alexandr Lebed la adresa Chişinăului oficial. De fapt, semnarea acestui document a constituit o capitulare ruşinoasă a Chişinăului în faţa separatiştilor, care declarau atunci, şi susţin şi astăzi, că au câştigat războiul în faţa Chişinăului. Bineînţeles, un război nedrept trebuie oprit, dar nu prin cedări unilaterale. Din păcate, conducerea de atunci a RM nu a apelat la ajutorul ONU pentru a obţine o rezoluţie a Consiliului de Securitate, crezând - din naivitate sau din alte motive - că va fi ajutată de FR să reglementeze ulterior conflictul. După semnarea Convenţiei, Mircea Snegur i-a scris Secretarului General de atunci al ONU, informându-l că a semnat cu omologul său rus un acord de încetare a focului, arătând astfel ca mizează doar pe FR în reglementarea ulterioară a conflictului şi lipsind RM de ajutorul comunităţii internaţionale. Astăzi, când regimul separatist este atât de consolidat, se vede ce greşeală enormă s-a făcut atunci. [- Ce a însemnat de facto semnarea acestei Convenţii?] - Faptul că respectiva Convenţie a fost semnată de conducerea RM şi cea a FR este, bineînţeles, deja o probă a implicării Rusiei în conflict. Pentru moment, RM este de acord să participe la negocieri în formatul 5+2 sub egida OSCE, unde Transnistria are rolul de parte în acest proces, iar Rusia - rolul de mediator. Recent, poziţia Moscovei s-a radicalizat; unii oficiali ruşi declară că aceasta este dispusă să participe la monitorizarea referendumului din septembrie privind independenţa Transnistriei. Practic, suntem la finele reglementării conflictului, într-un fel sau altul. În aceste condiţii, tot mai mulţi experţi atenţionează că separatişti torpilează negocierile pentru a-şi consolida poziţiile, fapt ce nu va conduce la reglementarea conflictului, iar Moldovei îi rămâne o unică şansă – de a apela la Adunarea Generală a ONU, la Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite şi la Curtea Internaţionala de Justiţie, care pot decide, în concordanţă cu dreptul internaţional. În acest caz, RM ar putea să invoce în calitate de probe hotărâri ale CEDO, raportul pregătit de avocaţii americani, precum şi alte dovezi. [- Este această Convenţie valabilă şi în prezent şi ce urmează a fi făcut?] Din păcate, Convenţia a fost semnată pentru un termen nelimitat, fără să se prevadă dezarmarea formaţiunilor militare separatiste, ceea ce dă iarăşi de bănuit despre „bunele” intenţii ale semnatarilor din partea Moldovei. Încă un insucces al negociatorilor sunt prezenţa unei zone de securitate pe o porţiune mare a teritoriului RM şi controlul separatiştilor asupra Tighinei. Precum se prevede în finalul Acordului, efectele acestui document încetează „prin acordul comun al părţilor, iar în cazul în care una dintre părţi va părăsi acest Acord, activitatea Comisiei Unificate de Control, precum şi a contingentelor sale militare încetează”. Este foarte important să ne amintim că, prin „Apelul Parlamentului RM cu privire la principiile şi condiţiile demilitarizării zonei transnistrene” adoptat în mai 2005, s-a decis recunoaşterea, de către FR şi RM, a faptului că „unităţile militare dislocate, în temeiul Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, în zona de securitate a RM, şi-au atins scopurile prevăzute, urmând să fie reduse treptat şi retrase în totalitate de pe teritoriul ţării până la 31 decembrie 2006. Concomitent, în termenul menţionat, în urma unui demers al RM către OSCE, se va realiza transformarea treptată şi deplină a operaţiunii de pacificare existente într-un mecanism internaţional de observatori militari şi civili, care va acţiona cu mandatul OSCE, iar Acordul moldo-rus din 21 iulie 1992 îşi va pierde actualitatea. Misiunea Internaţională de Observatori Militari şi Civili cu mandatul OSCE îşi va desfăşura activitatea în RM până la reglementarea politică deplină a conflictului transnistrean”. Deci, în corespundere cu aceasta declaraţie a Parlamentului, atât Preşedintele, cât şi Guvernul RM trebuie să iniţieze negocieri cu FR pentru a ajunge la noi înţelegeri. Scopul declarat al RM este de a obţine un nou mecanism internaţional de observatori militari şi civili, care va acţiona cu mandatul OSCE sau ONU. Dacă negocierile cu FR vor eşua, atunci, precum am mai spus, singura şansă pentru a-şi salva integritatea teritorială este ca RM să apeleze la Adunarea Generală ONU, la Consiliul de Securitate ONU şi la Curtea Internaţională de Justiţie. [Notă IPN: Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a R. Moldova a fost semnată la Moscova, la 21 iulie 1992, de către preşedinţii de atunci ai R. Moldova şi Rusiei – Mircea Snegur şi Boris Elţin.]