UTA Găgăuzia se află de aproape un an într-o criză a cărei esență rămâne neclară pentru mulți. Tocmai acest spațiu de incertitudine este exploatat de actorii care promovează narative precum „lichidarea autonomiei” sau transformarea Găgăuziei într-o „a doua Transnistrie”.

În acest material, IPN explică de ce Chișinăul și Comratul nu au reușit să ajungă la un compromis timp de aproape un an: cum trebuie numit organul electoral al autonomiei – Comisia Electorală Centrală sau Consiliul Electoral Central, ce sistem electoral este mai potrivit – pe circumscripții sau pe liste de partid – și care sunt termenele în care trebuie operate schimbările.

Dar există și o altă dispută, mai puțin vizibilă – cea privind modul în care este interpretată această criză. Unii numesc decizia Curții Constituționale o ajustare a legislației, alții o văd drept „dezmembrare” a autonomiei. Vizita ambasadorului rus la Comrat este văzută de unii ca o întâlnire diplomatică obișnuită, iar de alții ca un semnal politic într-un moment de tensiune între centru și regiune.

Cum a început totul

Actuala situație nu a apărut peste noapte. Rădăcinile ei pot fi urmărite cu câțiva ani înainte de decizia Curții Constituționale, odată cu extinderea influenței echipei lui Ilan Șor în Găgăuzia. În 2023, Evghenia Guțul a câștigat alegerile pentru funcția de bașcan al regiunii, scrutin marcat de acuzații privind cumpărarea de voturi.

Drept rezultat, regiunea s-a trezit izolată: relațiile Comratului cu Chișinăul s-au deteriorat, sprijinul din partea Turciei a scăzut, partenerii internaționali s-au retras. Timp de doi ani, investițiile promise de Șor și Guțul nu au mai apărut, iar numărul întreprinderilor din regiune a scăzut. Găgăuzia a ieșit inclusiv din grupul de lucru comun cu Parlamentul Republicii Moldova, creat în 2015 pentru soluționarea prin dialog – nu prin instanțe și confruntare – a problemelor dintre centru și Comrat.

Unul dintre rezultatele acestei perioade a fost desființarea, în 2025, a Comisiei Electorale Centrale a Găgăuziei. Deputații Adunării Populare au dizolvat instituția, invocând economii bugetare. Ulterior, s-a constatat că nu mai exista cine să organizeze noi alegeri: organul electoral pur și simplu dispăruse. Pe 12 noiembrie 2025 au expirat mandatele deputaților legislaturii în exercițiu. A urmat un șir de încercări eșuate de a reconstitui comisia electorală – de fiecare dată, Cancelaria de Stat contesta deciziile Adunării Populare, iar instanțele le anulau.

Motivul formal pentru care dosarul a ajuns la Curtea Constituțională a fost un detaliu aparent minor – denumirea organului electoral: în legislația locală acesta era numit CEC, iar în Codul Electoral național – Consiliul Electoral Central. Găgăuzii puteau corecta această și alte neconcordanțe încă din 2022, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Pe 9 martie 2026, Ministerul Justiției al Republicii Moldova a sesizat Curtea Constituțională. Discuția nu mai viza doar denumirea instituției, ci însăși esența Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei din 1994 – dacă regiunea are dreptul să-și formeze singură comisia electorală și să participe la numirea șefilor poliției, serviciului de informații și justiției pe teritoriul său.

Înainte de decizia instanței, părțile ajunseseră aproape la un acord. Un grup de lucru comun Chișinău-Comrat elaborase un document care prevedea ca Adunarea Populară să aprobe componența comisiei electorale, dar numai după verificarea candidaților de către instituțiile competente. La Chișinău se spunea atunci că problema era rezolvată „în proporție de 95%”. Totuși, deputații Adunării Populare nu au venit să voteze documentul.

Ce a decis Curtea Constituțională

Pe 9 iulie 2026, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale unele prevederi ale legii. Adunarea Populară nu mai poate forma singură comisia electorală, stabili regulile alegerilor și participa la numirea conducătorilor unor instituții precum poliția, serviciul de informații și justiția. Președinta Curții, Domnica Manole, a explicat simplu: într-un stat unitar nu pot exista două centre de putere. Organizarea alegerilor și controlul asupra structurilor de forță sunt de competența exclusivă a Parlamentului, nu a autorităților locale.

Există însă un detaliu important, adesea omis. Criticii deciziei fac aproape întotdeauna trimitere la Legea privind statutul special al Găgăuziei din 1994, dar mai rar invocă prevederile Constituției: articolele 1, 107 și 109 consacră principiul statului unitar, în timp ce articolul 111 stabilește dreptul autonomiei de a gestiona problemele de interes local.

Curtea nu a „luat” competențe, ci a eliminat o construcție juridică veche, menținută timp de trei decenii mai degrabă ca un compromis politic încheiat în 1994 pentru a preveni conflictul, decât ca un sistem temeinic.

Disputa despre formulări

După decizia Curții, disputa s-a mutat pe un plan practic: după ce reguli vor avea loc alegerile din 15 noiembrie. Pe 30 iulie, Parlamentul a adoptat în prima lectură amendamentele. Potrivit acestora, componența Consiliul Electoral Central al Găgăuziei – între 7 și 11 membri – va fi formată după reguli similare celor aplicate în întreaga țară.

Totodată, deputații Adunării Populare vor fi aleși, începând cu următorul ciclu electoral, nu pe circumscripții, cum era până acum, ci pe liste de partid. Dar nu de această dată: alegerile din 15 noiembrie (dacă) vor avea loc, se vor desfășura după vechiul sistem, pe circumscripții.

Chiar și procesul de adoptare a amendamentelor a devenit motiv de dispută. Președintele Adunării Populare, Valentin Gaidarji, a declarat că 52 de deputați ai partidului de guvernământ au semnat proiectul de lege „în 2 minute și 2 secunde”, sugerând că nu a existat o dezbatere reală. În Parlament, această afirmație a fost calificată drept neadevărată. Președintele legislativului, Igor Grosu, a răspuns solicitării Adunării Populare de retragere a proiectului spunând că regiunea a avut doi ani la dispoziție pentru a-și ajusta legislația locală.

În paralel, se desfășoară o altă criză – cea legată de funcția de bașcan. Sentința Evgheniei Guțul a rămas definitivă, iar legea prevede că, într-o astfel de situație, funcția devine vacantă și trebuie organizate alegeri noi în cel mult trei luni.

Această chestiune urmează să fie examinată de Adunarea Populară. Deocamdată, atribuțiile de bașcan sunt exercitate de prim-vicebașcanul Ilia Uzun.

Înseamnă oare toate acestea că regiunea se „curăță” treptat de influența lui Șor? În mare măsură, da. Acțiunile întreprinse până acum de Chișinău au urmărit două obiective principale: reducerea influenței apropiaților Kremlinului în regiune și alinierea cadrului legislativ. Dacă, pe plan juridic, Șor nu mai poate interveni direct în această luptă pe teritoriul Republicii Moldova, în spațiul informațional influența sa și a canalelor media afiliate Kremlinului duc un adevărat război informațional.

Cum este povestită această criză – și de ce

„Criza” din Găgăuzia este un exemplu bun al modului în care aceleași fapte se transformă în povești complet diferite, în funcție de cine le relatează.

Modificările juridice operate sunt prezentate drept atac asupra poporului găgăuz. Însă decizia Curții Constituționale este, în esență, o unificare tehnică a legislației. Astfel de lucruri se întâmplă în orice stat unitar atunci când trebuie eliminate contradicțiile dintre normele locale și cele generale. Dar presa pro-Kremlin prezintă decizia drept „dezmembrarea autonomiei” sau „atac asupra poporului găgăuz”. În realitate, decizia instanței nu vizează deloc limba, învățământul, cultura sau bugetul local – toate acestea rămân în competența regiunii. Aceste acuzații funcționează pentru că ele lovesc nu în fapte, ci în memoria conflictului din anii ’90 – atât cel găgăuz, cât și cel transnistrean – adică în emoții, nu în normele și procedurile juridice.

Chișinăului i se transmite tot mai des de la Moscova o amenințare deghizată în avertisment. Formula „dacă Moldova merge spre Europa, va pierde Găgăuzia și Transnistria” a fost rostită de mai multe ori, în variante diferite, de politicieni ruși. Nu este o previziune a Kremlinului, ci doar un instrument de presiune: un semnal că loialitatea regiunii față de Moscova este o pârghie care poate fi activată sau dezactivată în funcție de direcția pe care o ia Chișinăul. Este semnificativ faptul că președinta Sandu a fost nevoită să dezmintă separat, la un summit internațional, scenariul „a doua Transnistrie” pentru Găgăuzia. Chiar faptul că întrebarea a fost pusă spune mai multe despre eficiența acestui narativ decât orice dezmințire.

Acum, orice instituție de stat sau decizie privind Găgăuzia este prezentată drept armă îndreptată împotriva autonomiei. Sesizarea Ministerului Justiției la Curtea Constituțională, deciziile Adunării Populare contestate de Cancelaria de Stat – toate acestea sunt descrise doar ca „atac asupra Găgăuziei”.

Cu câteva luni în urmă a avut loc și o vizită neanunțată a ambasadorului rus la Comrat. Aceasta s-a produs atunci în plin proces de negocieri, la scurt timp după ce fusese discutat un compromis al Comratului cu centrul. Formal, este o practică diplomatică obișnuită – ambasadorii vizitează regiunile. Dar coincidența de timp aici nu a fost întâmplătoare. Astfel de vizite funcționează nu atât ca discuții de substanță, cât ca o demonstrație că una dintre părțile conflictului are un protector extern, care își manifestă interesul exact în momentul de maximă tensiune.

Cum funcționează lucrurile în alte autonomii din Europa

Actualul președinte al Adunării Populare, Valentin Gaidarji, a invocat într-una dintre intervențiile sale exemplele unor autonomii europene – însă comparația pare să contrazică mai degrabă poziția pe care o susține. Tirolul de Sud din Italia păstrează până la 90% din impozitele locale colectate și gestionează autonom domenii precum educația și infrastructura. Totuși, statutul regiunii este consacrat direct în Constituția Italiei, iar autoritățile de la Roma pot bloca o lege regională dacă aceasta afectează interesele naționale.

Insulele Åland din Finlanda dispun de propriul parlament și de dreptul de veto asupra tratatelor internaționale care le vizează. Cu toate acestea, autonomia lor funcționează strict în limitele legii naționale, pe care insulele nu o pot modifica unilateral, iar Curtea Supremă a Finlandei se asigură că actele autorităților locale nu contravin Constituției.

Principiul general este simplu: cu cât autonomia este mai largă, cu atât mai clar trebuie stabilite limitele acesteia în legislația generală a statului – nu prin formulări vagi, specifice unei perioade de tranziție. Tocmai această claritate a lipsit modelului găgăuz timp de trei decenii. Acesta a fost creat în 1994 ca o soluție pentru a opri un conflict, dar cu siguranță nu ca un sistem gândit temeinic de separare a puterilor.