Transnistria se află în criză. Entitatea politică separatistă de facto, care a apărut în urma războiului secesionist cu Moldova (1990-1992), susținut de Rusia, se confruntă acum cu o serie de șocuri militare, economice și energetice care se suprapun și care îi subminează progresiv viabilitatea politică.

Pe fondul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, al integrării europene în curs a Moldovei și al dependenței crescânde a Transnistriei de Chișinău, pare să se deschidă o deschidă o fereastră de oportunitate pentru reintegrarea în ordinea constituțională a Moldovei. Perspectiva unei reintegrări pașnice rămâne contestată, divizându-i pe cei care consideră reintegrarea pașnică ca fiind fezabilă de cei sceptici cu privire la caracterul practic și la sustenabilitatea acesteia.

Susținem că Moldova și partenerii săi europeni se află în fața unei ferestre de oportunitate restrânse, dar cu consecințe importante, pentru a urmări o reintegrare susținută și fermă a Transnistriei în ordinea constituțională a Moldovei. Dacă ar fi valorificată, această oportunitate ar restabili integritatea teritorială și ar rezolva un conflict înghețat de lungă durată, care a permis mult timp exercitarea influenței ruse în vecinătatea UE.

Pilonii în declin ai proiectului de statalitate transnistrean

Proiectul secesionist transnistrean se bazează pe patru piloni care i-au asigurat supraviețuirea timp de trei decenii. Astăzi, trei dintre aceștia se erodează rapid sub impactul șocurilor externe și al constrângerilor regionale în schimbare. Această erodare remodelează echilibrul conflictului înghețat și creează condiții propice pentru o schimbare majoră a dinamicii care a împiedicat mult timp reintegrarea.

Primul pilon este sprijinul extern din partea Moscovei: gaze naturale gratuite, asistență financiară și acoperire politică. Acest pilon este deja substanțial slăbit. Capacitatea și disponibilitatea Rusiei de a susține transferurile economice și sprijinul politic au scăzut sub presiunea războiului său împotriva Ucrainei. Închiderea de către Ucraina a rutelor de tranzit al gazelor naturale de care depinde Transnistria, precum și restricțiile impuse de Moldova asupra circulației personalului rus, au limitat și mai mult prezența operațională a Moscovei, subțiind umbrela de securitate și economică care odinioară garanta viabilitatea regimului.

Al doilea pilon îl reprezintă capacitatea regimului de a furniza servicii publice și de a asigura bunăstarea populației, care s-a deteriorat în paralel. Anterior, autoritățile transnistrene își trăgeau legitimitatea din furnizarea de bunuri publice la niveluri care, uneori, le depășeau pe cele de pe malul drept al Nistrului. Acest avantaj s-a disipat. Contracția economică și insecuritatea energetică au redus drastic capacitatea sa de a menține serviciile de bază; întreruperile recurente ale încălzirii și ale apei calde, alături de reducerea industriei mari consumatoare de energie, reflectă nu doar presiunea fiscală, ci și o degradare mai amplă a capacității de guvernare.

Al treilea pilon este coeziunea elitei, fundamentată pe controlul politico-economic, care se află, de asemenea, sub presiune. Dominanța conglomeratului „Sheriff”, alături de aparatul de securitate (MGB), asigura odinioară o coaliție de guvernare stabilă și o distribuție previzibilă a rentelor. Acest echilibru se schimbă. Orientarea tot mai pronunțată a „Sheriff” către piețele occidentale, combinată cu prăbușirea rutelor de contrabandă din timpul războiului prin Odesa, a modificat stimulentele elitelor. Deși nu au dus încă la fragmentare, aceste schimbări indică o reorientare treptată departe de fundamentele economice care susțineau status quo-ul.

Doar al patrulea pilon, o identitate transnistreană distinctă, supraetnică, își păstrează o stabilitate reziduală. Cultivată de elitele locale, aceasta conferă încă o legitimitate simbolică minimă ordinii separatiste. Cu toate acestea, capacitatea sa de a compensa declinul material și instituțional este din ce în ce mai limitată, mai ales având în vedere scăderea participării politice și dezangajarea socială tot mai accentuată.

Împreună, aceste dinamici indică o tranziție de la un echilibru relativ stabil la o fragilitate sistemică. Erodarea sprijinului extern, a capacității statului și a coeziunii elitelor a extins influența efectivă a Chișinăului chiar și în absența unei politici de reintegrare ferme, restrângând traiectoriile viabile pentru proiectul secesionist.

Scenarii posibile pentru Tiraspol

Având în vedere aceste presiuni structurale, Tiraspol se confruntă cu un set limitat de opțiuni, mai degrabă răspunsuri adaptative la un context în deteriorare – caracterizat de scăderea sprijinului, contracția fiscală, o criză energetică continuă și o dinamică a securității în schimbare – decât alegeri politice cu perspective deschise. Vom analiza cele trei scenarii cele mai probabile pentru regim.

Primul este consolidarea autoritară pe fondul declinului sistemic. Regimul răspunde la colapsul economic prin intensificarea represiunii. Pornind de la modelele de guvernare coercitivă a enclavelor, atunci când capacitatea de distribuție se erodează, coerciția devine principalul instrument de supraviețuire. În forma sa extremă, acest lucru implică o contracție controlată a sistemului politic în sine, în care migrația și represiunea selectivă reduc populația, generând fluxuri de refugiați către Moldova și o criză umanitară pe care Chișinăul ar trebui să o gestioneze, menținând în același timp controlul teritorial.

Acest lucru ar putea părea coerent dacă obiectivul Tiraspolului ar fi, strict vorbind, menținerea unei poziții avansate, aliniate Rusiei, la granița de est a Moldovei; o enclavă depopulată și militarizată ar putea, în principiu, să-și păstreze utilitatea ca avanpost strategic. Însă această logică se contrazice cu economia politică a regimului, care presupune disponibilitatea de a sacrifica chiar fundamentele economice și sociale care susțin puterea elitei.

Constrângerea principală o reprezintă natura elitei conducătoare. Transnistria nu este guvernată de o avangardă ideologică, ci de o structură cleptocratică hibridă, în care Sheriff Holding domină alături de instituțiile de securitate. Obiectivul principal al acestei coaliții nu este expansiunea teritorială, ci menținerea exploatării economice. Dependența Sheriff de piețele externe, inclusiv expunerea semnificativă față de UE – peste 80% din exporturile sale se îndreptau către UE înainte de criza energetică – subliniază această orientare către exterior. Depopularea în masă, închiderea frontierelor și intensificarea represiunii ar submina în mod direct modelul economic pe care se bazează puterea elitei.

Această concluzie se bazează pe absența unei mobilizări militare semnificative în urma invaziei pe scară largă a Rusiei, iar fricțiunile sporadice dintre structurile legate de Sheriff și elementele de securitate aliniate Moscovei sugerează o dinamică mai degrabă pragmatică decât ideologică. O orientare către o enclavă autarhică represivă ar necesita o transformare a stimulentelor elitelor, care nu este vizibilă în prezent.

Al doilea scenariu este cel al reintegrării negociate, cu menținerea intereselor economice ale elitei. Confruntați cu o contracție susținută și cu opțiuni externe din ce în ce mai limitate, actorii economici dominanți, în special Sheriff, s-ar putea reorienta către o acomodare cu Chișinăul. Reintegrarea ar putea fi structurată astfel încât să păstreze activele esențiale ale lui Sheriff, să asigure continuitatea afacerilor și să includă, eventual, o amnistie juridică sau politică pentru activitățile ilicite din trecut.

Această perspectivă se bazează pe adaptabilitatea demonstrată a elitelor transnistrene, care, de-a lungul istoriei, și-au schimbat orientarea economică ca răspuns la stimulente. În contextul scăderii profitabilității și al izolării crescânde, un calcul rațional ar putea favoriza o integrare negociată, mai ales dacă aceasta asigură accesul continuu la piețele europene și la resursele energetice, în cadrul unui cadru de reglementare stabil.

Două constrângeri conturează această cale. În primul rând, negocierile deschise cu Chișinăul riscă să atragă reacții punitive din partea Moscovei, în special prin intermediul actorilor din domeniul securității care au interesul să mențină status quo-ul separatist. În al doilea rând, garanțiile credibile, precum amnistiile sau protecțiile economice pentru elitele transnistrene, implică costuri politice substanțiale pentru Chișinău și pot genera contestări privind legitimitatea, responsabilitatea și justiția de tranziție. Acestea nu fac scenariul imposibil, dar îi sporesc complexitatea și necesită o secvențiere atentă.

Al treilea scenariu este inerția status quo-ului. Tiraspolul optează pentru pasivitate strategică, menținând aranjamentele existente în așteptarea unor schimbări favorabile în contextul internațional: o ofensivă rusă în Ucraina, reducerea sprijinului occidental pentru Kiev, instabilitate la Chișinău sau o oboseală generalizată a Occidentului.

Aceasta este opțiunea pe termen scurt cea mai puțin solicitantă, dar și cea mai fragilă din punct de vedere structural. Tendința din ultimii doi ani indică direcția opusă, spre declin economic, exodul populației și erodarea bugetară continuând să slăbească regimul, în timp ce contextul internațional devine tot mai puțin favorabil. Chiar și în cazul unui război înghețat în Ucraina, este puțin probabil ca Rusia, cu o capacitate redusă, să poată susține o enclavă izolată, lipsită de o graniță directă cu un stat aliniat Rusiei. Între timp, traiectoriile europene ale Moldovei și Ucrainei sporesc costurile menținerii unor anomalii teritoriale nerezolvate, generând presiuni pentru luarea de măsuri.

Dintre aceste trei opțiuni, reintegrarea negociată pare din ce în ce mai plauzibilă și a stârnit cele mai multe dezbateri în politica și societatea moldovenească, în special după ce guvernul a prezentat un prim proiect de plan de reintegrare.

Fezabilitatea politică a unei reintegrări negociate

Fezabilitatea unei reintegrări negociate depinde de o divergență mai profundă cu privire la structura autorității în cadrul acestui stat de facto. În esență, dezbaterea – atât în forma sa politică, cât și în cea academică – vizează distribuția puterii de decizie în cadrul unei relații principal-agent pe mai multe niveluri, care leagă Moscova, Tiraspol și, indirect, Chișinău și UE.

O poziție, reprezentată, de exemplu, de renumitul politolog moldovean Dumitru Mînzărari, interpretează Transnistria ca pe un mandatar strict controlat, în care Moscova este mandantul dominant, iar Tiraspolul un agent constrâns. Autoritatea strategică rămâne centralizată la Kremlin, în timp ce elitele locale acționează în limite înguste în ceea ce privește chestiunile strategice. Tiraspolul poate gestiona guvernanța internă și alocarea veniturilor, dar nu deține o influență semnificativă asupra statutului geopolitic al regiunii sau asupra destinului său teritorial.

Acest argument se bazează pe puterea de impunere a Rusiei. Transferurile financiare, prezența militară reziduală, infiltrarea serviciilor de informații prin intermediul FSB și personalul de securitate integrat în armata transnistreană sunt interpretate ca mecanisme de menținere a controlului ierarhic al Moscovei. Abaterile aparente ale elitelor locale sunt tratate mai degrabă ca o delegare condiționată decât ca o adaptare autonomă. Din această perspectivă, negocierea cu Tiraspolul privind reintegrarea este imposibilă, deoarece dreptul de veto relevant rămâne exclusiv la Moscova.

Noi adoptăm o poziție diferită. Contextul de după 2022 a dus la o erodare selectivă a controlului principalului, generând o marjă de manevră măsurabilă care favorizează elitele locale transnistrene în cadrul unei ierarhii slăbite, dar încă existente. Acest lucru nu implică dispariția influenței rusești sau a capacității de veto. Mai degrabă, reflectă o degradare a capacității Moscovei, în calitate de principal în această diadă, de a monitoriza, sancționa și asigura transferuri financiare eficiente către regiune.

În primul rând, capacitatea de monitorizare a Moscovei s-a slăbit din cauza accesului fizic redus, a rotației limitate a personalului în contextul noilor măsuri de aplicare impuse de Chișinău și a fricțiunilor operaționale legate de menținerea supravegherii. În al doilea rând, capacitatea sa de a disciplina elitele locale a devenit mai puțin credibilă. În al treilea rând, stimulentele materiale care au constituit mult timp un element central al influenței ruse au devenit mai puțin fiabile, întrucât constrângerile fiscale și logistice reduc capacitatea Moscovei de a menține transferurile și subvențiile energetice la nivelurile de dinaintea întreruperii.

Suntem de acord că Tiraspolul nu este pe deplin independent, dar nici nu este un agent care se conformează în totalitate, chiar și în chestiuni strategice. În ultimii patru ani, acesta s-a comportat ca un intermediar care se adaptează la constrângeri externe și interne condiționate. Orientarea către piețele UE de la anexarea Crimeii în 2014, importanța crescândă a relațiilor funcționale cu Chișinăul pentru supraviețuirea economică și în domeniul gazelor naturale, precum și întreruperea canalelor alternative de rentă cauzată de război indică toate o recalibrare a preferințelor elitelor. Acest lucru este în concordanță cu modelele principal-agent în condiții de aplicare slăbită a normelor, în care agenții internalizează noi structuri de oportunități atunci când monitorizarea și amenințarea cu pedepsirea devin mai puțin certe.

Nu pretindem că acest lucru elimină influența Rusiei, în special în domeniul securității, unde instrumentele coercitive reziduale rămân semnificative. Însă a determinat o schimbare a relației Moscova-Tiraspol, de la un control ierarhic direct – așa cum susțin Mînzărari și alții – către un aranjament mixt de ierarhie reziduală și autonomie emergentă. Elitele transnistrene nu au dobândit o autonomie deplină în ceea ce privește deciziile strategice, dar pot avea acum preferințe economice și politice care nu mai sunt pe deplin în concordanță cu obiectivele Rusiei, iar condițiile structurale au deschis un spațiu de negociere, o anumită „marjă de manevră”, care nu exista anterior.

Dezacordul se reduce la două întrebări: dacă Rusia păstrează controlul deplin asupra Tiraspolului și dacă elitele transnistrene au încă preferințe convergente cu cele ale Moscovei. În ambele cazuri, susținem că Moscova nu mai deține controlul deplin și că datele-cheie – dependența comercială a Sheriff de piețele UE și dependența energetică și economică a regiunii de Chișinău – fac plauzibil faptul că elitele locale au acum interese economice divergente. Circumstanțele de după 2022 au creat astfel spațiu pentru o soluție negociată privind reintegrarea treptată.

Implicații și recomandări pentru Moldova și Uniunea Europeană

Dacă argumentul nostru este corect, atunci implicațiile impun o strategie de acțiune specifică pentru Moldova și UE. În loc să aștepte o soluționare cuprinzătoare care presupune consimțământul Rusiei, Moldova și partenerii săi europeni ar trebui să adopte o abordare proactivă și diferențiată, menită să testeze și să adâncească divergența dintre interesele elitelor locale și status quo-ul preferat de Moscova. Afirmația că o soluționare a devenit posibilă din punct de vedere structural trebuie transpusă într-un cadru concret care să aplice cu precizie atât stimulente, cât și sancțiuni. Guvernul moldovean a schițat un astfel de cadru în primăvara acestui an, dar acesta nu este suficient de ambițios.

Această fereastră de oportunitate nu va dura la nesfârșit. Două evoluții ar putea-o închide. Prima este un armistițiu sau o înghețare a conflictului în Ucraina, care să restabilească capacitatea de acțiune și resursele Rusiei, permițând Moscovei să-și reafirme controlul asupra aliaților săi și să reia transferurile care au susținut odinioară autonomia Tiraspolului. A doua este o schimbare în politica internă a Moldovei: actualul guvern pro-european a acționat cu fermitate, dar viitoarele cicluri electorale introduc incertitudine, iar un guvern mai puțin angajat în procesul de integrare sau mai susceptibil la influența Rusiei ar putea renunța la presiunea progresivă care remodelează în prezent status quo-ul. Condițiile structurale care favorizează reintegrarea există în prezent, dar sunt contingente și s-ar putea să nu persiste.

Mecanismul cel mai potrivit în acest caz nu este un acord unic, ci un proces de condiționalitate progresivă care să majoreze costurile menținerii status quo-ului separatist, sporind în același timp beneficiile rezultate din acceptarea situației. Există mai multe instrumente disponibile. În primul rând, armonizarea reglementărilor, deja aplicată: extinderea normelor comerciale moldovenești și aliniate la cele ale UE în spațiul economic transnistrean formalizează dependența de facto de piețele europene, în special pentru exporturile companiei Sheriff. În al doilea rând, pârghia energetică: după întreruperea de către Ucraina a tranzitului de gaze rusești, dependența aproape totală a Transnistriei de Chișinău creează o asimetrie care poate fi transformată într-o scară de condiționalități, în care accesul continuu la gaze este permis doar în schimbul unei alinieri administrative treptate. În al treilea rând, implicarea selectivă în interesele comerciale ale grupului Sheriff, facilitând accesul pe piața UE în schimbul îndeplinirii obiectivelor de guvernanță, exploatează divergența dintre orientarea conglomeratului și preferințele Moscovei. Este esențial ca această abordare să facă distincția între actori: elitele economice orientate către piețele occidentale sunt potențiali interlocutori, în timp ce elementele aparatului de securitate aliniate serviciilor de informații de la Moscova sunt potențiali sabotori. Stimulentele – accesul la piață, includerea în cadrul de reglementare, securitatea energetică – ar trebui să vizeze pe cei dintâi; sancțiunile țintite, excluderea din infrastructura financiară a UE și restricțiile de călătorie ar trebui să vizeze pe cei din urmă.

Nimic din toate acestea nu ar trebui să ascundă capacitatea reziduală a Rusiei de a perturba procesul. Instrumentele Moscovei depășesc prezența militară oficială: rețelele integrate în FSB, războiul informațional îndreptat împotriva opiniei publice din Transnistria și din Moldova, precum și loialiștii cultivați în cadrul MGB oferă toate mijloace de a crește costurile acomodării sau de a genera instabilitate menită să înghețe procesul. Atenuarea acestor riscuri necesită o abordare pe mai multe niveluri. Cooperarea cu Ucraina în ceea ce privește monitorizarea frontierelor și interzicerea fluxurilor de personal ar trebui aprofundată, iar schimbul de informații între serviciile de informații europene și Chișinău cu privire la operațiunile secrete rusești ar consolida capacitatea Moldovei de a contracara acțiunile celor care doresc să saboteze procesul. Procesul trebuie conceput cu redundanțe, astfel încât nicio provocare, operațiune de informații sau campanie de informare să nu poată distruge cadrul general, prin construirea unui angajament pe o bază largă cu multiple facțiuni de elită, în loc să se concentreze pe un singur contact vulnerabil.

Dimensiunea politică internă din partea moldovenească merită o atenție egală. Reintegrarea va impune Chișinăului să facă concesii costisitoare din punct de vedere politic: adaptări normative pentru actorii economici transnistreni, aranjamente tranzitorii care nu implică o aliniere completă și imediată și, cel mai controversat aspect, garanții juridice sau economice pentru elitele ale căror activități din trecut ar fi altfel supuse unei anchete. Aceste compromisuri vor genera controverse interne cu privire la responsabilitate, justiția tranzițională și legitimitatea negocierilor cu actori legați de regimul separatist. Partenerii europeni joacă un rol crucial în acest context. Prezentarea reintegrării ca parte integrantă a aderării Moldovei la UE – o condiție necesară pentru rezolvarea unei anomalii teritoriale incompatibile cu statutul de membru – oferă Chișinăului o narațiune puternică de legitimare. Asistența materială din partea UE, în special sprijinul financiar direct pentru acoperirea costurilor de integrare a unei regiuni cu infrastructură și capacitate de stat degradate, ar reduce povara Moldovei și ar face compromisul sustenabil. Implicarea europeană ar trebui să se extindă la asistența tehnică pentru armonizarea instituțională și la elaborarea în comun a cadrului de condiționalitate, astfel încât acesta să aibă greutatea unui angajament multilateral, în loc să apară ca o concesie unilaterală a Moldovei în favoarea intereselor oligarhice.

Concluzii

Moldova se află într-o perioadă propice pentru a aborda problema Transnistriei. Erodarea majorității pilonilor structurali care susțin proiectul secesionist, împreună cu circumstanțele generate de războiul din Ucraina, fac ca reintegrarea prin negocieri să fie mai fezabilă decât în orice alt moment din ultimele trei decenii. Însă șansele mai bune nu sunt suficiente: erodarea viabilității Transnistriei nu duce, de una singură, la reintegrare. Fără o politică deliberată și susținută din partea Chișinăului și a partenerilor săi europeni, rezultatul cel mai probabil nu este o încorporare pașnică, ci o degradare instituțională prelungită, o entitate geopolitică eșuată la granița Moldovei care generează instabilitate, susține rețele ilicite și rămâne la dispoziția Rusiei ca instrument de influență, chiar și pe măsură ce controlul direct al Moscovei se diminuează. Fereastra de oportunitate există. Întrebarea este dacă Moldova și Europa o vor folosi.

„Desființarea statalității autodeclarate a Transnistriei: declinul structural ca oportunitate strategică”, de dr. Marius Ghincea și dr. Laurențiu Pleșca, a fost publicat inițial de Small Wars Journal.

DISCLAIMER: Opiniile exprimate în prezentul material aparțin exclusiv autorilor.