Escaladarea continuă și extrem de periculoasă a războiului de agresiune a Federației Ruse împotriva Ucrainei vecine are loc cu sacrificarea zecilor de mii de vieți omenești, cu distrugerea barbară a satelor și orașelor, dar și cu rapturi de teritorii ale altui stat. Chiar și în aceste condiții, o parte a societății moldovenești și nu doar moldovenești aprobă această modalitate de rezolvare a problemelor interstatale sau geopolitice, reale sau inventate. Una din rădăcinile poziției actuale a acestor oameni poate proveni din nostalgia după trecutul sovietic. La rândul său, și nostalgia are mai multe ramificații de rădăcini, una dintre ele putând veni de la relația strânsă a populației fostei RSSM cu fosta Armată Sovietică, inclusiv cu imaginea de măreție și putere a acestei Armate care demult nu mai există, imagine reală sau inventată. Cum funcționează acest mecanism al nostalgiei pe segment militar, care sunt efectele ei și ce avem de făcut, ca stat, ca societate, ca persoane raționale, pentru a deosebi efectele firești de cele mai puțin firești sau chiar total nefirești ale nostalgiei, cum ar fi aprobarea războiului au discutat participanții la dezbaterea publică „Nostalgia după măreția militară a URSS ca explicație pentru aprobarea invaziilor actuale”, organizată de Agenția de presă IPN.

Igor Boțan, expertul permanent al proiectului, a declarat că Armata Sovietică inițial, conform decretului din 15 ianuarie 1918, urma să fie instrumentul principal al partidului bolșevic pentru distrugerea instituțiilor statului burghez. Oficial, Ziua Armatei Sovietice a fost marcată pe 23 februarie. Armată Sovietică, în calitate de instrument pentru distrugerea instituțiilor statului burghez a început să se dezvolte după semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, iar Lev Troțki, „demonul revoluției”, a devenit comisar pentru afacerile militare și s-a abătut de la principiile de bază ale Armatei Roșii. Era vorba despre principiul de clasă, principiul internaționalismului, principiul alegerii comandanților și principiul comandamentului dublu. Potrivit expertului, după ce a devenit șeful Armatei Roșii, Troțki s-a abătut de la principiul de clasă, pentru că a înțeles că acesta nu poate funcționa. Ulterior a recurs la atragerea în funcții de comandanți a ofițerilor care au servit în Armata Țaristă.

„Mai mult de jumătate din ofițerii fostei armate țariste au fost înscriși în calitate de comandanți în Armata Roșie în baza principiului care nu se înscrie între cele patru. A fost principiul șantajului. Familiile ofițerilor erau șantajate – dacă acești ofițeri nu se înrolau în Armata Roșie, membrii familiei erau pur și simplu împușcați. Cum s-a manifestat Armata Roșie, știm după exemplul lui Tuhacevski care a fost numit călăul țăranilor după izbucnirea răscoalei din Tambov. Scopurile expansioniste ale Armatei Roșii tot după exemplul lui Tuhacevski le știm din sloganul lui: „Prin Varșovia și Berlin pe vârful baionetelor vom aduce libertate popoarelor Europei””, explică Igor Boțan.

Expertul s-a referit și la comandamentul dublu – comandamentul militar și așa-zișii comisari. Ultimii aveau rolul d ea îndoctrina soldații din armată și de a menține controlul partidului bolșevic asupra forțelor militare. „Despre expansionismul acestei armate trebuie să menționăm că invazia este o operațiune militară în care forțele armate ale unei entități politice sau geopolitice folosesc forța pentru a intra pe teritoriul controlat de o altă entitate politică sau geopolitică, pentru a cuceri teritorii, pentru a schimba guverne. De-a lungul existenței Armatei Roșii Sovietice, eu am numărat 13 invazii de acest fel”, spune Igor Boțan, care menționează că a 13-a invazie este cea din Ucraina.

Valentin Constantinov, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie, a declarat că în discuțiile publice din societatea moldovenească lipsește un aspect fundamental a ceea ce se numește destrămarea Uniunii Sovietice și apariția unor state independente. Este vorba și despre cristalizarea unor formațiuni politice, mai mult sau mai puțin trainice, democratice în hotarele fostului Imperiu Sovietic. „Campaniile militare ale Armatei Sovietice, convențional vorbind, asupra unor state independente, ele încep în preajma a ceea ce s-a numit Războiul civil din 1918-1992. Adică, cu excepția Basarabiei și a țărilor baltice, Armata Sovietică sau Armata Roșie atacă și desființează statul Georgia în 1921, Armenia, Azerbaidjan, Ucraina, pentru că Ucraina era un stat intendent între anii 1918-1920. Nouă nu știu de ce ne scapă acest aspect, pentru că ucrainenii pe bună dreptate fac trimitere la acea perioadă foarte tulbure, zbuciumată”, spune cercetătorul.

Potrivit lui, în acea perioadă a fost o avalanșă extraordinară de evenimente cu implicarea factorilor interni, cu acel regim bolșevic absolut diabolic care vine cu o dihotomie incredibilă. „Pe de o parte, ei propagă libertate, independență, drepturi civile. Pe de altă parte, ei vin cu cel mai despotic regim pe care Rusia l-a cunoscut vreodată. Deci, acea teroare roșie care începe în 1918 chiar durează. Este greu să spunem când ea contenește, că ea nu s-a terminat niciodată. A fost declanșată atunci și, în 1936, Uniunea Sovietică proclamă Constituția ca cel mai democratic și cel mai liber stat exact în momentul în care sunt declanșate cele mai oribile represalii împotriva populației civile și împotriva celor care gândesc un pic altfel decât țarul”, afirmă doctorul habilitat în istorie.

Valentin Constantinov spune că actualmente este vorba de un alt fel de aplicare într-o altă formă, într-o altă ideologie și cu o nouă propagandă, care sună mult mai plauzibil: „Noi venim să vă eliberăm”. „Dacă este să ne raportăm la doctrina inițială, ea, desigur, a fost acomodată și redirecționată de către conducerea sovietică și bolșevică. Adică, ei nu mai doreau să cucerească, pur și simplu, „Constantinopolul”, dar cu mare plăcere au spus că în teritoriile pe care le vor cuceri, vor implementa propriul regim politic. Adică pe baionetele Armatei Roșii, zise eliberatoare, trebuiau aduse noile state în subordinea regimului existent la Moscova. Și știm că acest regim a fost adus după al Doilea Război Mondial și pe teritoriile pe Armata Sovietică Roșie le-a cucerit”, a declarat Valentin Constantinov.

Andrei Covrig, colonel în rezervă, a menționat că dreptul internațional umanitar, Convenția de la Geneva, stipulează două noțiuni – conflict armat cu caracter internațional și cu caracter intern. Toate invaziile care s-au produs, fără doar și poate, se referă la prima noțiune. În opinia sa, fie că este vorba despre invazie, agresiune, în fond este vorba despre conflict armat, la fel cum a fost și în cazul Războiului de pe Nistru – un conflict armat cu caracter internațional. Or, este vorba despre implicarea Federației Ruse.

Colonelul în rezervă a amintit despre invazia din anul 1795 în Polonia. Atunci, Suvorov a fost implicat în atacul asupra unui oraș mic Praga, de lângă Varșovia. „În atacul respectiv, au fost cinci coloane care au intrat în acest orășel. Una dintre coloane era comandată de acest erou cu care rușii se mândresc, Suvorov. În operațiunea respectivă și-au pierdut viața 20 de mii de cetățeni polonezi. Vreau să vă spun că pe tot parcursul istoriei care a fost în Imperiul Țarist, în Uniunea Sovietică și până în momentul de față au persistat aceste momente de cruzime, o lipsă absolută de respect față de regulile de război. Istoria ne arată multe exemple. Cazul cu Ucraina în fond este ieșit din comun”, susține Andrei Covrig.

Potrivit lui, nimeni nu s-a gândit că rușii vor ataca pe 24 februarie 2022 Ucraina. El a fost surprins atunci când o cunoștință din Kiev l-a sunat și i-a spus că a început războiul. Personal, pe 29 decembrie 1979 a intrat în Afganistan. Era locotenent, locțiitor de comandant de subunitate. „Când pe data de 29 decembrie chestia asta s-a produs, când am trecut frontiera, un coleg mi-a spus: „uite, noi suntem ocupanți”. M-a surprins aceasta pentru că mă gândeam „cum așa, noi ne ducem săi-i scăpăm, ne ducem pentru lucruri nobile, dar…”, își amintește Andrei Covrig.

Dezbaterea publică la tema „Nostalgia după măreția militară a URSS ca explicație pentru aprobarea invaziilor actuale” este a 5-a ediție din ciclul „100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere”. Ciclul de dezbateri este organizat de Agenția IPN cu sprijinul Fundației germane Hanns Seidel.