Pentru prima dată în ultimii 20 de ani, Federaţia Rusă a articulat clar rolul pe care îl atribuie Republicii Moldoveneşti Nistrene, constituită în raioanele de Est ale Republicii Moldova de către un regim neconstituţional. Rolul Transnistriei şi, respectiv, scopurile Rusiei în această regiune, au fost formulate, ca printre altele, pe la sfârşitul mesajului rostit de ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valerii Kuzmin, la şedinţa festivă consacrată aniversării 20 a RMN, desfăşurată la Tiraspol. Diplomatul rus a exprimat mulţumiri „locuitorilor republicii” pentru contribuţia la noile procese istorice în spaţiul post-sovietic. „Aceste procese se dezvoltă şi vor continua în strânsă interdependenţă cu constituirea bazelor fundamentale ale noii ordini mondiale multipolare care încă nu s-a format până la capăt”, a spus Kuzmin.

Lăsăm la o parte faptul prezenţei diplomatului rus la Tiraspol care a făcut cap de afiş în presa din săptămâna trecută. O sfidare în plus sau una în minus a poziţiei guvernului moldovean sau a intereselor Moldovei demult nu mai contează. Contează mesajul de mai sus, rostit, după cum a afirmat însuşi Valerii Kuzmin, cu ştirea ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, iar aceasta înseamnă poziţia oficială a statului rus la cel mai înalt nivel posibil.

Rusia tânjeşte după statutul de supraputere

Mesajul contează pentru că limpezeşte mai toate lucrurile care s-au întâmplat în relaţiile moldo-ruse, inclusiv pe segmentul transnistrean, în ultimii douăzeci de ani, dar şi pentru că varsă lumină asupra şanselor pe care le are Republica Moldova să-şi reîntregească teritoriul şi societatea, să se constituie ca stat dezvoltat şi să-şi poată ocroti politic, social şi economic propriii cetăţeni. Dacă s-ar întreba cineva, în acest context, când se va putea instaura definitiv pacea pe malurile Nistrului, iar oamenii de pe ambele maluri vor ajunge să trăiască omeneşte, răspunsul, după autorităţile ruse, ar fi: „după instaurarea noii ordini mondiale multipolare care încă nu s-a format până la capăt”. Şi iarăşi vin în memorie cuvintele cronicarului de acum câteva sute de ani: „Moldova în calea tuturor relelor...”.

Rusia tânjeşte după statutul de supraputere pe care l-a avut anterior Uniunea Sovietică, succesor de drept al căreia este. Este dreptul ei să tânjească şi chiar să şi-l redobândească. Însă, neavând până acum şi în perspectiva apropiată potenţialul, în special, economic să se impună în calitate de unul din polii „lumii multipolare”, Rusia îşi face jocul geopolitic în mare parte pe contul conflictelor din spaţiul post-sovietic. Evenimentele din Abhazia şi Osetia de Sud denotă că Federaţia Rusă a mai făcut un pas, sau doi, spre scopul său al „lumii multipolare”. Până atunci Rusia a copt premisele şi a pregătit terenul, în special prin susţinerea regimurilor secesioniste, făcând contrabalanţă sprijinului pe care SUA l-au acordat Georgiei în tendinţa acestora de a influenţa regiunea Caucazului. În arsenal, sau cum ar spune preşedintele intermar al Moldovei, Mihai Ghimpu, „în mânecă”, Moscovei i-au rămas încă două „cărţi” conflictuale: Carabahul de Munte şi Transnistria.

Nu este obligator că Rusia va utiliza în Moldova acelaşi scenariu, militar, ca şi în Caucaz. Dar nu este exclus ca ea să nu reziste tentaţiei de a folosi o provocare lansată de pe un mal sau altul al Nistrului, iar poziţia dură a Moscovei pronunţată pe marginea mai multor chestiuni de natură mai mult internă ale Moldovei din ultimul timp, admite că aşa ceva, teoretic, se poate întâmpla.

Mai degrabă, însă, că acţiunile viitoare ale Rusiei în raport cu conflictul transnistrean vor fi diferite de cele întreprinse în Caucaz. Şi aceasta pentru că, spre deosebire de Osetia şi Abhazia, Federaţia Rusă nu are nevoie nici de Moldova, nici de Transnistria, nici de Moldova incluzând Transnistria şi nici de Transnistria ca stat independent şi recunoscut de Moldova şi de către comunitatea internaţională luate împreună. Acţiunile Rusiei se vor menţine în actualul model de comportament, esenţa căruia este menţinerea status-quo-ului şi păstrarea acestui poligong de confruntări diplomatice, dar nu numai, în special, cu SUA şi UE în procesul de constituire a „noii ordini mondiale multipolare care încă nu s-a format până la capăt”. Respectiv, tensiunile din această regiune nu vor dispare decât atunci, când Rusia va deveni unul din polii importanţi ai „lumii multipolare” şi aceasta nu se ştie când se va întâmpla. Dar poate că nici atunci, „pentru că la ce buni să devii „pol”, dacă nu poţi să influenţezi o regiune pe care ai influenţat-o până a deveni „pol”?”

Condamnată la statalitate înjumătăţită şi stabilitate condiţionată

Federaţia Rusă declară că interesul ei mare este ca statalitatea Republicii Moldova să se constituie, văzând într-o eventuală alipire a acesteia la România ca şi un pericol pentru sine sau pentru ordinea mondială. Moscova se mai declară interesată în stabilitatea situaţiei social-politice din Republica Moldova, menţinerea neutralităţii ei constituţionale etc. Însă foarte multe din ceea ce a făcut în realitate până acum Rusia au pentru Moldova efecte exact inverse. Anume de aici concluzia că Rusia nu are nevoie de Moldova.

Altfel prin ce s-ar explica faptul că ea preferă deja de 20 de ani să folosească „laţul transnistrean”, deşi a putut să obţină întreaga Moldovă în calitate de aliat? Republica Moldova a fost cea mai aproape de Rusia, comparativ cu alte republici ale fostei Uniunii Sovietice după criteriile religiei, limbii, culturii. Se crează impresia că s-au căutat permanent pretexte pentru deteriorarea relaţiilor.

Au dreptate experţii care spun că ambele state sunt vinovate pentru starea de lucruri, pentru că nici unul, nici altul nu are o strategie pentru relaţiile bilaterale. Dar este adevărat doar parţial şi doar până nu demult. Moldova categoric nu are o strategie şi aceasta descalifică clasa politică moldovenească „de la origini şi până acum”. S-a dovedit, însă, că atitudinea Rusiei faţă de Moldova se înscrie în ceea ce ambasadorul Kuzmin a numit „constituirea bazelor fundamentale ale noii ordini mondiale multipolare care încă nu s-a format până la capăt”. Se pare că strategia respectivă nu recunoaşte noţiunile de „statalitate”, „stabilitate”, „neutralitate” cu referire la Republica Moldova şi este suficient să amintim aici că timp de opt ani liderul comunist Vladimir Voronin a fost gata şi a făcut totul ca să ofere pe talger Moldova Rusiei, care n-a fost acceptată. Doar pentru că Voronin a văzut în alt mod decât Rusia, şi aceasta sub mare presiune din partea clasei politice şi a societăţii, soluţionarea conflictului transnistrean. El a oferit totul în schimbul unei părţi, dar a fost respins.

Rusia erodează statalitatea Republicii Moldova pe două direcţii: transnistreană şi „chişinăuiană”. La primul caz vom reveni, în cel de-al doilea sunt utilizate masiv presiunile economice. Că doar nu şi-o fi închipuit cineva că întro ţară de model extra-centralizat ca Rusia, un funcţionar de mâna a 3-5, gen Ghenadii Onişcenko de la Serviciul federal sanitar, şi-ar permite să atace verbal, fără menajamente diplomatice, timp de mai mulţi ani şi cu regularitare Republica Moldova fără aprobarea, sau (de ce nu?) comanda autorităţilor centrale?

Efectele sunt de faţă şi ele contravin scopurilor declarate ale Rusiei privind statalitatea-stabilitatea-neutralitatea Republicii Moldova. Şi acţiunile eventuale, impuse, ale Moldovei sunt destul de previzibile, pentru că nu prea au alternative. Pusă pe butuci din punct de vedere economic, pentru a preveni colapsul politic şi social, ea se va vedea obligată să caute soluţii radicale, inclusiv trecerea sub o umbrelă care i-ar asigura protecţia. Iar aici, practic, nu există două variante, chiar dacă are doi vecini. La Ucraina nu va putea adera, pentru că statele sunt despăţite de enclava transnistreană. SUA, Rusia sau Honduras, de exemplu, sunt departe geografic şi nu au hotare comune cu Republica Moldova. Punând-o economic şi politic în genunchi, Moscova împinge Republica Moldova în braţele României chiar dacă majoritatea populaţiei nu îşi doreşte acum acest lucru şi nu este clar când şi în ce condiţii îşi va schimba poziţia. Rusia provoacă, cu bună ştiinţă, reeditarea actului de unire a Basarabiei cu România din martie 1918, când Chişinăul a cerut protecţie de la Bucureşti în faţa bandelor de jefuitori, constituite preponderent din ostaşi ruşi din armata ţaristă deja inexistentă de pe Frontul Românesc al Primului Război Mondial. Dar Rusia se vrea „pol” şi nu va admite această unire, utilizând toate mijloacele disponibile, inclusiv cele folosite în Caucaz. „Câinele grădinarului” nu alta, s-a mai spus. Astfel, Republica Moldova este condamnată la statalitate înjumătăţită, stabilitate condiţionată şi neutralitate selectivă, când unor ţări li se permite să ţină armate pe teritoriul său, iar altora - nu.

Rusia nu este interesată în independenţa Transnistriei

Acţiunile Rusiei de până acum denotă că ea nu are nevoie nici de Transnistria, că ele sunt în detrimentul oamenilor simpli din regiune şi strategia făcută publică recent explică de ce.

Rusia nu este interesată în independenţa Transnistriei. La această etapă încă nimeni nu are răspunsuri la întrebările pe care şi le punea recent expertul rus independent Dmitrii Danilov într-un dialog cu presa de la Chişinău: „Credeţi că Rusia este interesată în independenţa Transnistriei? Admitem. Dar cine va asigura independenţa ei reală în caz că Moldova va fi de acord cu aceasta? Ce se întâmplă mai apoi? Cine va plăti? De unde se vor lua banii? Care vor fi legăturile regionale? Vor fi posibile relaţiile la un nou nivel între Moldova şi Transnistria? Cum se va dezvolta statul Republica Moldova pe acest fundal? Adică, un complex de probleme...”.

Comportamentul de până acum al Rusiei este, în ultimă instanţă, şi în detrimentul oamenilor simpli din regiune care au continuat să fie menţinuţi în URSS chiar dacă aceasta nu mai există de 20 de ani. Odată şi odată, ei vor trebui să iasă din această „cuşcă” artificială, pomenindu-se într-o lume schimbată radical. Îşi vor da seama că au pierdut şansa să meargă în pas cu altă lume real existentă, nu virtuală. Se vor pomeni neadaptaţi pentru viaţă, se vor pomeni copiii nedoriţi ai Rusiei, ai Ucrainei, ai Moldovei, în ultimă instanţă, pentru că nimeni nu-şi va dori „transnistrizarea ţării”. Şi va fi vorba nu doar de regimul transnistrean, pentru că regimurile vin şi se duc, ci de mentalitatea populaţiei, de deprinderile şi experienţa acumulată, bazate, în mare parte, pe propaganda urii, a învrăjbirii, a „chipului duşmanului”.

Şi la festivitatea de săptămâna trecută înalţii reprezentanţi ai Rusiei le-au realimentat acestor oameni iluzia că trăiesc o viaţă reală, neizolată de lume. Chiar au fost „eroizaţi”, pentru că au „rezistat”, au participat la „procese mondiale”, de constituire „a noii ordini mondiale multipolare”. Iar ei încă nu sunt pregătiţi să deosebească propriul eroism de eroismul contribuabililor ruşi, care au plătit multe din iluziile locuitorilor enclavei şi care nici ei nu o duc prea bine.

Se ştie cine poartă responsabilitate pentru vietăţile îmblânzite, se cunosc şi pericolele care le pasc pe acestea în viaţa reală.

Peste două zile după discuţiile controversate privind caracterul mesajului lansat de Valerii Kuzmin la Tiraspol, ambasada rusă la Chişinău a difuzat presei „tezele” acestei cuvântări, nu toată cuvântarea. Tezele nu mai cuprind pasajul cu mulţumirile aduse „locuitorilor republicii” pentru contribuţia la noile procese istorice în spaţiul post-sovietic. Lipseşte şi citata „aceste procese se dezvoltă şi vor continua în strânsă interdependenţă cu constituirea bazelor fundamentale ale noii ordini mondiale multipolare care încă nu s-a format până la capăt”. Ele, însă, au devenit istorie, fiind fixate de presă, inclusiv de la Moscova şi de la Tiraspol.

Valeriu Vasilică, Info-Prim Neo