Analiză IPN: Semnifică întrevederea recentă Gaburici-Şevciuc un nou început de soluţionare reală a conflictului transnistrean, îngheţat de circa 25, sau asistăm la încă un deja-vu de care am avut mai multe în această perioadă?
---

Sâmbăta trecută s-a produs o apropiere între cele două maluri ale Nistrului. După o pauză de circa un an şi jumătate, a avut loc întâlnirea noului premier al Republicii Moldova, Chiril Gaburici, şi liderului de la Tiraspol, Evgheni Şevciuc. În cadrul acesteia, au fost semnate anumite documente, inclusiv, referitor la prelungirea termenului de aplicare a acordului privind circulaţia marfarelor pe segmentul transnistrean şi au fost discutate anumite probleme, rezolvarea cărora îşi aşteaptă demult rândul. La ce trebuie să ne aşteptăm după aceste gesturi de bună intenţie, încotro şi cu ce viteză se vor îndrepta lucrurile în reglementarea conflictului transnistrean, îngheţat de circa 25 de ani?

„Pas suplimentar în activizarea procesului…”

Primul a răspuns la aceste întrebări premierul Chiril Gaburici, imediat după întrevedere, prin serviciul său de presă. „Am reuşit să întreprindem un pas suplimentar în activizarea procesului de reglementare transnistreană”, a spus el, utilizând o formulă pe cât de atentă, pe atât de adecvată. Aceasta pentru că relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol se activizează de fiecare dată, când pe un mal sau pe altul al Nistrului vine o nouă conducere. De fapt, mai mult la Chişinău, pentru că la Tiraspol cam vreo douăzeci de ani a guvernat una şi aceeaşi persoană, Igor Smirnov. Unica excepţie de la această legitate s-a referit la perioada când conducerea s-a schimbat şi pe un mal, şi pe altul aproximativ în acelaşi timp, Vlad Filat devenind prim-ministru al Republicii Moldova, iar Evghenii Şevciuc – „lider” al Transnistriei”. Atunci s-a atestat activizarea şi apropierea fără precedent a relaţiilor, bazată atât pe contacte instituţionale, cât şi personale. Dar şi această excepţie confirmă regula conform căreia relaţiile sunt resetate odată cu schimbarea conducerilor de la Chişinău şi/sau Tiraspol.

Două componente ale legii

Partea componentă mai puţin sesizată a acestei legităţi spune că, după o anumită perioadă, relaţiile se răcesc din nou, revenind la temperaturile caracteristice conflictelor îngheţate. S-ar putea că în aceste zile asistăm la începutul celui de al treilea ciclu în ultimii 15 ani, primul „deja-vu” având loc în perioada primului mandat al preşedintelui comunist, Vladimir Voronin, iar al doilea în perioada amintită Filat-Şevciuc. Explicaţia politico-psihologică pentru începutul acestor cicluri trebuie căutată în tendinţa politicienilor noi  de pe ambele maluri ale Nistrului de a se impune în soluţionarea gravelor probleme, generate de conflict. Aceasta le reuşeşte un timp într-o anumită măsură, nefiind împovăraţi de acţiuni şi declaraţii pe care cealaltă parte le poate aprecia drept ostile.

Dar oricât de bine intenţionaţi ar fi, şi aceasta nu este obligatoriu să fie aşa totdeauna, politicienii respectivi nu pot merge prea mult în direcţia  soluţionării definitive a diferendului, din motive care îi depăşesc. Cel mai relevant în acest sens este comportamentul politicienilor din stânga Nistrului care ar trebui să dispară odată cu dispariţia definitivă a conflictului, şi aceasta nu intră nici în interesele lor, nici în ale patronilor de peste hotare. Or, rezolvarea reală şi definitivă a conflictului transnistrean contravine înseşi rostului separatismului transnistrean, provocat şi alimentat de Federaţia Rusă. De aici şi explicaţia celor ce s-au întâmplat de fiecare dată după „dezgheţurile” periodice, de aici şi pronosticurile cu ce se poate termina „dezgheţul” actual.

„Calul trioano-transnistrean” şi constituirea „noii ordini mondiale”

Acum, peste mai mulţi ani, după mai multe acţiuni întreprinse de Federaţia Rusă în Ucraina şi în alte zona asupra cărora se extind pretenţiile aşa-zisei „lumi ruse” devin mult mai clare tezele analizei IPN „Cartea transnistreană” secretă a Rusiei”, publicată încă în data de 6 septembrie 2010.

Atunci, pentru prima dată, Federaţia Rusă a articulat clar rolul pe care îl atribuie aşa-zisei Republicii Moldoveneşti Nistrene şi, respectiv, scopurile Rusiei în această regiune a Republicii Moldova. La şedinţa festivă consacrată aniversării 20 a aşa-zisei RMN, desfăşurată la Tiraspol, ambasadorul rus în Moldova a exprimat mulţumiri „locuitorilor republicii” pentru contribuţia la noile procese istorice în spaţiul post-sovietic. „Aceste procese se dezvoltă şi vor continua în strânsă interdependenţă cu constituirea bazelor fundamentale ale noii ordini mondiale multipolare care încă nu s-a format până la capăt”, a spus acesta, precizând că formula „felicitării” a fost coordonată cu ministrul rus de externe, .ceea ce înseamnă poziţia oficială a statului rus la cel mai înalt nivel posibil. Astfel, Republica Moldova este condamnată la statalitate înjumătăţită, stabilitate condiţionată şi neutralitate selectivă, când unor ţări li se permite să ţină armate pe teritoriul său, iar altora - nu. Pârghia principală pe care o utilizează Rusia pentru a-şi atinge scopurile în Moldova „calul troiano-transnistrean”de la Tiraspol, apelând la aceleaşi instrumente în Ucraina, Georgia, dar şi în alte zone ale fostei URSS.

Respectiv: relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol nu au cum să se amelioreze prea mult atâta timp cât Federaţia Rusă nu şi-a atins scopul de constituire a „noii ordini mondiale multipolare care încă nu s-a format până la capăt”. Mai mult, relaţiile dintre cele două maluri ale Nistrului nu au cum se îmbunătăţi până la soluţionarea definitivă a conflictului nici chiar după eventuala constituire a celei jinduite „noi ordini mondiale multipolare care încă nu s-a format până la capăt”. Pentru că la ce bun i-ar trebui Rusiei să devină „pol”, dacă va trebui să renunţe la influenţa asupra unor zone pe care deja le controlează?

Chişinăul, fără alternative

Şi totuşi, Chişinăul nu are alternativă politicii dialogului, a detensionării situaţiei generale şi a problemelor pe anumite segmente de interes major. Şi aceasta pentru că acţiunile oficialităţilor de la Chişinău au drept ţintă nu atât cercurile politice de la Moscova şi Tiraspol, cât populaţia de pe cele două maluri ale Nistrului. Este adevărat, astăzi şi în viitorul apropiat, cu regret, soluţionarea conflictului prin reintegrarea ţării este, practic, imposibilă. Dar pentru ca reintegrarea să fie posibilă într-un viitor mai îndepărtat, trebuie păstrat spiritul comunităţii de neam, de ţară şi societate comună. În condiţiile înstrăinării aproape totale a celor două maluri, este o sarcină extrem de grea, dacă nu chiar imposibilă deja. Însă alternativa apropierii şi consolidării încrederii prin susţinerea liberei circulaţii a oamenilor, banilor şi mărfurilor nu există, dacă vrem să ne asigurăm împotriva acţiunilor militare gen cele din Ucraina şi ţinem cont de scopul final.

Cele mai benefice cirumstanţe

Şi totuşi, actualul „dezgheţ” în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol se produce în circumstanţe mult mai benefice, pentru acest scop final, decât oricare altă dată înainte, care, la rândul lor, oferă şanse de apropiere a scopului final. Iată câteva semne drept dovadă:

1. Întâlnirea de sâmbătă s-a produs suficient de repede de la instaurarea noului Guvern de la Chişinău şi această denotă un grad sporit de pregătire pentru dialog, din oficiu, al administraţiei de la Tiraspol. Ţinând cont de faptul că a existat puţin timp pentru a pregăti de semnare mai multe documente, contează cel mai mult faptul întâlnirii „necondiţionate”. În plus, întâlnirea s-a produs la Chişinău, şi nu la Tiraspol, şi nu într-o zonă neutră. Judecând după faptul că anunţul privind locul întâlnirii a fost făcut cu câteva ore mai târziu decât cel privind întâlnirea propriu-zisă, putem deduce că au avut loc negocieri serioase la această temă, ca până la urmă Tiraspolul să accepte argumentele Chişinăului.

2. Acum, administraţia de la Tiraspol se află în cea mai complicată situaţie politică, economică şi socială de la apariţia conflictului şi mult mai complicată decât Guvernul de la Chişinău, chiar dacă şi acesta acţionează în condiţii de criză profundă şi multilaterală. Tiraspolul se confruntă cu un deficit bugetar fără precedent, pleacă investitorii strategici, sunt reduse salariile, pensiile şi indemnizaţiile, plata lor se reţine etc. Apar primele semne de revolte sociale, lucru de neimaginat până acum în condiţiile controlului de model sovietic din partea organelor de forţă şi serviciilor speciale de tipul KGB-ului.

3. S-a subţiat considerabil şi s-a deteriorat ritmul acordării sprijinului financiar direct din partea Federaţiei Ruse, fără de care regimul transnistrean este unul falit din oficiu;

4. Însăşi Federaţia Rusă se confruntă cu cele mai mari probleme sistemice din perioada post-sovietică, pe toate planurile, generate inclusiv de implicarea sa în războiului din Ucraina şi anexarea Crimeii, izolarea internaţională aproape totală, sancţiunile economice din partea SUA şi UE, criza financiară profundă, scăderea drastică a preţului la petrol etc., etc., etc.. Oricât de mult ar vrea şi oricât de mult ar miza Federaţia Rusă pe regimul transnistrean, oricum nu-i arde acum de el şi nu se ştie când îi va arde cu adevărat, măcar în proporţiile de până la criza actuală, inclusiv pentru că fundul crizei încă nu se vede. Regimul de la Tiraspol a pierdut din sprijin, dar şi din siguranţa în ziua de mâine;

5. Pe de altă parte, relaţiile cu Occidentul, în special exporturile masive în Uniunea Europeană, constituie pentru regiunea transnistreană o sursă sigură de venit şi siguranţă. Iar continuarea relaţiilor cu UE este posibilă doar prin intermediul Chişinăului;

6. Pe de altă parte, în pofida crizei profunde interne şi îndoielilor pe care le trezeşte partenerilor de dezvoltare, Guvernul de la Chişinău a putut să menţină sprijinul politic şi financiar consistent din partea UE şi SUA şi acesta este un sprijin indirect în disputa atât cu Tiraspolul, cât şi cu Moscova;

7. Guvernul Moldovei are de câştigat şi din disputa tensionată la maximum dintre Uniunea Europeană, SUA, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte, care ţine, în ultima instanţă, de sfidarea de către Federaţia Rusă a normelor convieţuirii internaţionale în lumea contemporană, cu sau fără interesul ei pentru „o nouă ordine mondială”. Într-o dispută de lungă durată de acest gen contează cel mai mult potenţialul economic de care dispun oponenţii şi în acest sens rezultatul confruntărilor este suficient de previzibil. O componentă mică a acestui final, s-ar putea referi la conflictul transnistrean în varianta de soluţionare agreabilă pentru Moldova.

Reintegrare sub umbrela UE

Din toate acestea rezultă comportamentul, de fapt, fără alternativă al Guvernului Moldovei: continuarea şi aprofundarea dialogului cu administraţia de la Tiraspol, menţinerea şi consolidarea încrederii populaţiei di stânga Nistrului, prin oferirea de sprijin real şi multilateral, menţinerea şi consolidarea relaţiilor cu partenerii de dezvoltare, în special UE, prin implementarea reală a reformelor prevăzute de Acordul de Asociere. De fapt, lucrurile pot fi formulate şi mai succint: este necesară modernizarea ţării cu ridicarea nivelului de viaţă al oamenilor, cu sprijinul europenilor, astfel încât populaţia din stânga Nistrului, care nu are astfel de şanse cu regimul separatist actual, să-şi dorească reintegrarea cu un spaţiu unde se trăieşte mult mai bine. Toate circumstanţele sunt acum în favoarea acestei soluţii şi păcat ar fi să fie ratate.

Valeriu Vasilică, IPN