COMUNICATE DE PRESĂ

Print Send by email

Toamnă cu miros de primăvară

„Iubita mea! Mă simt extrem de vinovat. Sunt răvășit. Am remușcări. Stau lângă tine și îți vorbesc, în timp ce tu ai adormit. Ești tânără, frumoasă și plăpândă. Ai trăsături de înger. Mereu te-am admirat, dar niciodată nu ți-am spus-o. Dimpotrivă: te-am condamnat pentru nimicuri, m-am supărat fără motiv, am fost sever, nedrept și dur cu tine.

Ca o soție bună ce erai, tu încercai să întreții în casă o atmosferă caldă și plăcută, iar eu doar te învinuiam că nu-mi făceai cafeaua tare, că nu puneai suficientă sare în mâncare, că nu te machiai, că nu purtai pantofi înalți, că iroseai prea multă vreme prin gospodărie.

Regret că niciodată nu te-am dus la teatru sau nu te-am ajutat să strângi măcar vesela de pe masă, după ce tot eu cu prietenii făceam dezordine și petreceam, fără să-mi dea prin gând că, poate, ai fi vrut și tu să stai în compania noastră.

În fiecare dimineață mă petreceai la lucru sărutându-mă și așteptând, probabil,  măcar o vorbă caldă și din partea mea, iar eu mă încruntam și doar îți aminteam ce trebuie să faci în ziua respectivă. Firește, executai conștiincioasă toate îndatoririle pe care le aveai, iar eu, în loc să te încurajez, te criticam și chiar te  umileam în fața rudelor, ca să-mi subliniez autoritatea, ca să-mi afirm orgoliul de „cap al casei”. Ce prost eram, că nu te prețuiam așa cum ai fi meritat-o!

Uneori, erai bolnavă. Vedeam că suferi, că te doare, că ai febră, dar, înloc  să te cuprind, să-ți dau medicamente sau să te duc la medic, îți reproșam: „Iar ai de gând să mă contaminezi cu smiorcăiala ta!”

Astăzi, întorcându-mă de la serviciu, te-am surprins răsfoind albumul nostru cu fotografii. „Lenoaso! te-am apostrofat. De când ai devenit sentimentală? O altă ocupație nu ți-ai găsit?”

Seara, ai intrat în vârful degetelor în camera în care eu priveam televizorul. Aveai lacrimi în ochi. Voiai să-mi spui ceva, dar te-am oprit, vădit nemulțumit de faptul că m-ai întrerupt: „Ce vrei? Nu vezi că eu privesc un meci de fotbal?” Ai șovăit o clipă, speriată parcă de răceala mea, apoi ai dispărut pe undeva, prin casă.

Te-am găsit aici, în dormitor, ghemuită în pat ca un copil, cu părul cuprinzând întreaga pernă, cu genele înrourate încă de lacrimile pe care le-ai vărsat. Venind la căpătâiul tău, mi-am amintit cum mai deunăzi m-ai rugat să te ajut. „Poate că nu sunt o soție ideală, ai rostit. Dar te implor, ajută-mă! Spune-mi ce trebuie să fac, ca să mă schimb. Arată-mi neajunsurile pe care nu mai ești în stare să mi le suporți”.

„O-o!!! am râs eu ca un imbecil. Mi-ar trebui o zi întreagă, ca să le enumăr!”

M-am grozăvit, nici vorbă. Eram obișnuit să te tratez ca pe un nimeni, ca pe un gol. Când, oare, am devenit așa? Doar știi că te iubesc și nu vreau să te schimbi. Îmi placi așa cum ești! E timpul să ți-o spun, s-o recunosc…

Iată, chiar mâine voi îngenunchea în fața ta, cu un buchet de flori în brațe și voi da glas sincerității pe care am ascuns-o în umbra mândriei de a fi bărbat”.

A doua zi, când zorii abia prindeau a polei cu aur cele mai înalte blocuri din oraș, el a venit pe jos la florăresele de lângă Catedrală, s-a sfătuit, s-a târguit cu ele și a plecat spre casă cu un buchet enorm. Chipul îi radia. Ochii îi străluceau. Imaginația îl purta pe aripile fericirii. O și vedea pe scumpa lui soție uimită și topită de tandrețea sa. Dar…

Intrând în casă, l-a izbit în suflet un pustiu de gheață: nimeni, nicăieri nu-l aștepta. Doar în dormitor, pe patul unde o lăsase dormindă încă, a zărit dreptunghiul unei foi împăturite, cu următoarele cuvinte:

„Iubitul meu! Te-am respectat. Ți-am fost fidelă. Te-am iubit. Am încercat să-ți dăruiesc tot ce aveam mai bun în mine, dar m-ai respins. M-ai înjosit. M-ai neglijat. Sunt deprimată. Plec. Te părăsesc. Adio! M-am schimbat. Sunt alta. Și niciodată nu voi reveni acolo de unde am plecat…”

*  *  *

E trist? Ai remușcări și tu? Mai ești bărbat? Mai poți schimba ceva?

Grăbește-te! E toamnă. Dar florile mai au miros de primăvară.

Aurelian Silvestru